Telefonul cu superputeri

Bună! Sunt Andrei și am telefon mobil de la 17 ani. Adică din primăvara anului 2002.

— Bună, Andrei, răspunseră vocile în cerc. Unele dintre ele erau tinere, abia împliniseră 17 ani în primăvara lui 2022.

— Împărtășește-ne povestea ta, Andrei, mă îndemnă blajin vocea care le păstorea pe celelalte.

Era un telefon Trium Mars. Am scos din buzunar smartphone-ul, am activat ecranul negru cu o atingere și le-am arătat trecutul:

Era mic și îndesat — dar ascundea înăuntrul său o superputere: o cartelă GSM care-mi permitea să vorbesc 180 de minute în rețea gratuit (adică fără costuri suplimentare pe lângă tariful fix al abonamentului).

Vocile tinere se transformaseră acum în priviri mirate, Evul Mediu despre care povesteam fiind dincolo de puterea lor de înțelegere.

Când îmi luaseră telefonul și abonamentul, ai mei asimilaseră cele 180 de minute unei libertăți aproape neîngrădite. Nu-și puteau închipui că eu aveam să consum cele trei ore de convorbire în chiar prima zi a lunii, urmând ca în restul de 29 rămase să privesc telefonul ca pe un obiect al groazei.

Pentru că orice minut vorbit dincolo de limita de 180 se taxa cu 24 de eurocenți. În termeni absoluți, nu era o sumă care să aducă sfârșitul lumii (deși felul în care pierdeam noțiunea timpului atunci când vorbeam cu… cine vorbeam putea multiplica 24 de cenți într-o adevărată comoară — un blestem pentru un puști cu o alocație derizorie). Dar numai ideea de cost suplimentar îl făcea pe taică-miu să turbeze.

Telefonul avea un ecran lat cât degetul mare de la o mână. Scris negru pe fundal verzui. Cele câteva sunete pe care le scotea încropeau cu greu niște tonuri de apel polifonice. Avea un singur joc, cu niște pătrate ce trebuiau aranjate într-un chenar. Deci funcția de bază, menirea telefonului era să vorbești la el.

Și să dai bipuri. Adică să suni pe cineva și să închizi repede, după primul ton de apel, le-am explicat privirilor tinere tot mai incredule.

Un bip putea însemna orice:

• Te aștept!

• Am ajuns, sunt bine!

• Bună dimineața!… Noapte bună!

• Te iubesc!

• Hai încoa’, babacii au plecat!

Și, după cum aveam să aflu mai târziu, o duzină de bipuri într-o singură oră însemnau Mi-e dor de tine, vreau să te sărut, să te ating, să te simt lângă mine și în mine!… Sau Unde ești? De ce nu răspunzi? S-a întâmplat ceva? Ești supărat pe mine? Ești cu cineva?

Cine primea bip știa întotdeaua ce înseamnă. Capacitatea de metamorfoză a unei simple frânturi de sunet scăpa, și ea, înțelegerii privirilor tinere, care știau doar că există un emoji pentru orice pe lumea asta.

Astăzi am un telefon Samsung A42, la care vorbesc tot mai rar. Cine mai sună pe cine — azi, când există WhatsApp și Facebook?… E demodat până și să-i urezi cuiva La Mulți Ani! la telefon. Îi scrii pe WhatsApp sau pe Messenger și ai scăpat. Simplu, impersonal, ca și cum ai lipi o felicitare pe avizierul de la căminul cultural din sat.

Telefonul mă conectează cu lumea altfel: citesc, scriu (multe postări din Colțul cornicarului sunt butonate pe telefonul fără butoane), ascult muzică, urmăresc un film pe Netflix sau văd ceva pe Netchix, fac poze pe care nu le postez mai pe nicăieri (doar aici, selectate cu rigoare), îl folosesc pe post de hartă și busolă, îmi gestionez banii cu el, plătesc cu el zarzavaturile la chioșcul de lângă bloc, cumpăr bilete la teatru și investesc în Apple (deși iPhone-urile mă scot din sărite).

Pot vorbi virtual nelimitat cu oricine vreau, aproape de oriunde și oricând, dar vorbitul nu mai reprezintă motivul de a fi al telefonului. La raison d'être este acum conexiunea cu lumea, mult dincolo de comunicarea verbală.

Odată simplă cutie de rezonanță care capta glasuri altfel neștiute, din depărtări, telefonul are acum puterea de a anula distanțele și a șterge granițele lumii într-o asemenea măsură încât a devenit el însuși o lume. Este noua superputere a telefonului mobil.

Găsesc privirile tinere undeva în cerc și le înfrunt.

Interesant și paradoxal este că, pe măsură ce telefonul ne conectează tot mai mult la ce se întâmplă în jurul nostru, unii dintre noi devin tot mai deconectați de oamenii din preajma lor.

Sunt Andrei, am telefon mobil din clasa a un’șpea și aceasta a fost povestea mea — despre telefonul mobil și superputerile sale.

Vocile aplaudă în cerc.