Teatru - Pe o pânză de păianjen
O piesă nesperat de bună — spre surprinderea mea, cu foarte puține recenzii pe net — și foarte actuală, despre familii care se despart, despre soți care s-au pierdut unul pe celălalt, despre mai mult sau mai puțin serioasa criză a bărbatului la 40 de ani, despre suflete incomplete care cresc fără tată.
O piesă cu cinci actori care aduc în fața spectatorilor două cupluri cu vieți și probleme întâlnite frecvent în societatea actuală, cu medici care dorm la spital fiindcă au uitat drumul spre (partenerul de) acasă, ori corporatiști prinși în tăvălugul care spulberă foi, zile, luni și ani din calendarul vieții ca și cum n-ar fi fost.
Și da, cinci actori pentru două povești de cuplu funcționează și produc emoție — fără nicio urmă de idioțenie woke.
Piesa pornește de la o premisă ca de 1 Aprilie: un bărbat (Vlad Zamfirescu) își anunță soția că pleacă definitiv la mănăstire; iritată de ceea ce pare a fi o glumă nesărată cu iz de criză matrimonială în toiul nopții, nevasta contraatacă; decide inclusiv să plece prima, să se “mântuiască” înaintea lui. Medeea Marinescu are o prestație solidă în rolul femeii sculată din somn de așa o lovitură, dar întreaga tărășenie nu pare mai mult decât o comedie de dormitor, sporită de apariția lui Lori, prietena de familie cu vorbele, miștourile și împunsăturile la ea. Practic, Aspirina din Las Fierbinți, dar cu ștaif — și numai Mirelei Oprișor îi putea ieși atât de bine. Andi Vasluianu îl joacă pe Petre, partenerul lui Lori; într-o distribuție alternativă figurează Marius Manole, dar cred că ar fi adus un deserviciu piesei.
Cei cinci (da, iarăși cinci, dar despre ultimul personaj nu vreau să spun nimic, pentru că el este cel care declanșează roller-coaster-ul de emoții, între zâmbete și suspine, între hohote și lacrimi) duc piesa cu naturalețe, fără gesturi… teatrale, în ciuda dramatismului care crește și tot crește — și tocmai de asta cred că Manole ar fi fost poate un pic prea mult.
Cu întreaga trupă pe scenă, vălul aparențelor este dat la o parte, povestea capătă adâncime și intensitate, deoarece “adevărul nu e întotdeauna cel mai cinstit răspuns pentru celălalt”.
De mult n-am mai fost atât de entuziasmat de o seară la teatru — astfel încât mă opresc aici. Piesa provoacă la introspecție și ridică dileme incomode; aș putea “vorbi” câteva ore bune. Dar sunt genul de întrebări și răspunsuri de trecut prin filtrul propriu, alegeri de făcut și decizii de luat fiecare pentru el.