Povestea unei adicții: 36. Suflete incomplete
V. era cu trei ani mai mic decât mine — și mai toată copilăria am petrecut-o ascunzându-l de lumea care, altfel, nu l-ar fi înțeles și l-ar fi călcat în picioare de frică.
Într-o noapte am visat că am ieșit cu el la plimbare prin oraș, am intrat într-un magazin să cumpăr ceva și nu l-am mai găsit când am ieșit. Dispăruse în plină stradă. Gândul că era singur, incapabil să vorbească unor oameni care nu știau să-l asculte era înnebunitor — și m-am trezit urlând. După ce m-am liniștit, mi-am dat seama că fusese doar un vis, pentru că eu nu aveam frate. Doar asta le spuneam în fiecare zi celor mai mulți dintre oamenii pe care îi întâlneam... Dintr-odată m-a cuprins o tristețe profundă și neagră, care aspira în adâncurile ei orice scânteie de viață. Aveam un frate și plecasem de lângă el, îl lăsasem să moară. M-am trezit încă o dată, de-adevăratelea, cu fața arsă de lacrimi de neoprit.
Ferindu-l pe V. de lume — și lumea de propria ei hidoșenie — eram un suflet incomplet, ca și cum cineva îmi extirpase o parte din copilărie.
Dragoș, Struțul și Oz erau singuri la părinți. De fapt, pentru un calcul cât mai simplu, nu aveau decât un singur părinte fiecare. Cei trei bărbați care ar fi trebuit să joace rolul de tată lipseau de la apel pe perioadă nedeterminată.
Dragoș devenise un lider, strunit din urmă de o bunică și o mamă care, între ele, reușiseră să acopere într-un fel absența unei figuri paterne.
Struțul nu fusese atât de norocos. Bătăile încasate de la Angel, dar și de la alții din "garda veche" a curții îl transformaseră într-un bully. Asta ducea la alte bătăi, ale maică-sii exasperate de scandalurile pe care le isca băiatul, care îl înrăiau și mai tare pe Struț, ținându-l captiv într-un cerc nefericit și vicios.
Oz nu era nici lider, nici băiețoasă; doar vulnerabilă — însă ascunsă în spatele unei limbi ascuțite când se simțea amenințată, ori a unui voal fin de tristețe când era obosită.
Trei personaje pe care viața le adusese laolaltă în povestea mea, cel de-al patrulea. Ca și cum ar fi sperat să găsim în copiii betoanelor — fie ei dintr-o curte de bloc sau de la liceu — energia care să umple golul din sufletele noastre incomplete.