Suta

Am început să scriu în 2008, ca să-mi înving plictiseala. Lucram de numai câteva luni în bancă și, din senin, am primit un mail foarte sec: începând de a doua nu mai făceam nimic — nu mai dădeam consultanță, nu mai dădeam credite, nu mai acceptam depozite; eventual, puteam deschide conturi curente celor care și le doreau neapărat, ca apoi să facă mai nimic cu ele; atât și nimic mai mult.

Dar programul agenției rămânea tot 07:00 - 20:00. Câtă arhivă și câtă mentenanță poți să faci?… Așa am început să scriu, iar colțul meu de internet era pe-atunci jurnale.ro. S-a închegat o comunitate destul de repede, însă platforma era mult prea rudimentară.

La final de 2010 am schimbat banca și salariul — astfel încât mi-am permis să schimb și platforma de blogging. Am trecut la Wordpress, aplicat pe domeniu propriu: cronicariu.ro.

Au urmat vreo trei ani extrem de activi, ajungând chiar ca unul dintre site-urile de monitorizare a blogosferei autohtone să mă includă în Top 1000 bloguri românești. Am cunoscut o mulțime de oameni interesanți care mă citeau, ori pe care îi citeam, cu povești de viață dintre cele mai diverse.

Atunci a apărut ideea Copiilor betoanelor, proiectul pe care acum construiesc ceea ce deocamdată se cheamă Povestea unei adicții.

În 2013 am decis că e un ban de câștigat din toată munca asta, așa că am început să public și conținut promoțional. Am câștigat chiar și un concurs național, pe segmentul dedicat promovării firmelor de închirieri auto (participasem la vreo șase secțiuni și am câștigat cu materialul în care credeam cel mai puțin) — și, în general, inițiativa mi-a crescut venitul lunar cu 25%.

În schimb, sub avalanșa de articole publicitare, blogul și-a pierdut identitatea. Mă straduiam să echilibrez conținutul promoțional cu conținutul meu, dar trebuia să muncesc de două ori mai mult. N-am reușit să mai țin ritmul și blogul și-a pierdut atractivitatea.

În 2015 am schimbat din nou banca. Munca din viața “reală” a devenit și mai solicitantă, acasă apăruse între timp și un copil — funcționam pe un timp care nu mai era al meu. Am renunțat la blog, fără vreo perspectivă de reîntoarcere, așa că am renunțat și la domeniu.

Fast-forward în 2022.

Septembrie. M-am revăzut cu Dragoș (da, exact acel Dragoș din Atelier) după cine-mai-știe-câți ani, ca să-mi spună că niște draft-uri timpurii despre copiii betoanelor, pe care i le trimisesem drept cadou la o aniversare, îl ajutaseră să se regăsească într-o criză de identitate. M-a lăsat fără cuvinte, dar mi-a dat multe de gândit.

Nici eu nu eram într-o stare mentală prea liniștită, așa că his coming out m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva acela era tratamentul de care aveam chiar eu nevoie: scrisul. Și mi-l puteam administra singur, după bunul meu plac.

Iar ca terapia să fie completă, aveam și un fel de enabler/sponsor, el însuși cu propriile lui derapaje și descoperiri.

Prin urmare, în martie 2023 am publicat un prim articol aici (despre ce altceva dacă nu despre intrarea mea în rândul copiilor betoanelor) — și am făcut acest colț de internet al meu: Colțul cronicarului.

Au trecut de atunci nouă luni și 102 articole, iar în weekend-ul ce tocmai a trecut s-a întâmplat asta:

Am depășit suta de abonați.

Dacă mă raportez la alții care au “derapat” la peste o mie de subscribers în mai puțin timp, n-am făcut cine știe ce brânză.

Dacă, însă, mă gândesc că mărimea ideală a unei clase de elevi se consideră a fi 25 de copii (din discuții și din auzite, nu pot invoca un studiu în acest sens, nici măcar al cercetătorilor britanici), atunci înseamnă că am un public cât patru clase de școală. Un mic amfiteatru, cum ar veni.

Dar nu toți cei din amfiteatru urmăresc cursul meu. Rata de deschidere a mail-urilor cu conținut din Colțul cronicarului este de 50%. Adică numai jumătate din public e treaz. 50 de oameni.

De la patru clase, rămân numai două. Tot nu e rău pentru cineva care acum scrie strict în scop terapeutic, fără ținte de audiență, fără pretenții de reach și alte extravaganțe.

Colțul cronicarului e un simplu loc de refugiu, în care-mi pot auzi mai clar gândurile, pentru că shit-urile de zi cu zi nu ajung atât de ușor și atât de multe. Dacă și alții consideră retreat-ul acesta atractiv, nu pot fi decât onorat.

Poate de la o sută se vor face două, cine știe?… Oamenii mi-au mai spus că mă pricep să scriu. Eu, pentru că nu știu să primesc feedback pozitiv, le-am răspuns că sunt nebuni. Dar poate aveau dreptate — caz în care mai rămâne de zis un singur lucru doar:

Mulțumesc!

Și celor care mă citesc, și celor care mă încurajează, și celor care se abonează. Hai să vedem unde duce drumul ăsta!

Dacă și tu simți că-n Colțul cronicarului poți lua o pauză de la agitația lumii, spune-le și altora!