Povestea unui adicţii: 3. Dragoş

Simţeam nevoia să explorez sentimentele acelea (vezi episodul 2). M-am ridicat şi i-am anunţat pe ceilalţi să nu conteze pe mine, stricându-le planurile şi seara. Am plecat cu gândurile la Noemi şi aiurea. Era o noapte răcoroasă, cu pale de vânt rostogolindu-se nestingherite pe străzile abandonate de maşini şi de oameni. Luminile şi ecourile sălii de calculatoare se stingeau uşor-uşor în întuneric şi am ajuns repede pe drumul familiar spre casă.

Capătul de stradă m-a întâmpinat cu formele binecunoscute: turnul de zece etaje şi fratele său mai mic, jumătate cât el, în total patru scări de bloc din care zilnic se revărsa o gloată de puştani ca să umple de larmă o parcare cu niscaiva maşini, mărginită de grădini şi spaţii verzi. În mijlocul spaţiului astfel delimitat se înălţa o salcie venerabilă, acoperind jumătate din decor cu pletele ei. Undeva în spate, dincolo de un gard de beton, Tarzan, enormul ciobănesc-german născut odată cu însuşi Timpul, se foia adulmecând vântul şi fantasmele care tulbură de obicei somnul câinilor. În tril liniştit de greieri, briza nopţii răcorea curtea de bloc şi betoanele topite de soarele de peste zi.

Nu împlinisem patru ani când am păşit pentru prima dată în colţul acela de lume, într-o dup-amiază de vară. Din construcţia mai mică şi cu aer bătrânesc coborau două babe (a se citi femei din categoria celor mai în vârstă, dintre care multe sunt pâinea lui Dumnezeu, dar care sunt etichetate nemilos de puştime). Priveau cu interes claia mea de păr auriu, şuşotind şi căutându-mi locul în comunitate:

— Ăsta-i nepotu’ lu’ doamna Boca...

Mă mutam la bunici. Maică-mea tocmai îl adusese acasă de la maternitate pe fratele meu mai mic — şi condiţia lui medicală necesita atenţie specială. Genul de atenţie care schimbă vieţi şi destine, nu în modul cel mai fericit. Venirea pe lume a lui V. însemna renaşterea mea într-o poveste cu totul nouă.

Mă mutam la bunici şi-aşa mi-a rămas: Boca.

La venirea în curtea blocului am descoperit un spectacol pestriţ: o turmă de copii săpau într-un morman de pământ — activitate care avea să devină laitmotivul copilăriei noastre. Frenezia lor mă făcea să mă simt stingher. Noroc cu Dragoş; apariţia lui a avut efectul unui calmant în mijlocul unui atac de panică; apoi a devenit catalizatorul acceptării mele printre copiii betoanelor.

În timpul săptămânii stăteam la bunici; în weekend mă duceam acasă la ai mei — un program pe care gloata de puştani nu-l putea înţelege prea uşor. Mai mult, aveam şi un frate care mai niciodată nu ieşea cu restul copiilor la joacă — sau, când o făcea, vorbea o păsărească de neînţeles şi, în general, părea din alt film. Dacă le-aş fi explicat că V. era o persoană cu nevoi speciale, suferind de un retard mental sever, „dobândit” la naştere prin neglijenţa unui medic plecat la nuntă, n-ar fi priceput mare lucru; doar că V. era un handicapat (termen folosit cu o lejeritate deprimantă în România sfârşitului de secol 20) şi, în consecinţă, l-ar fi respins cu brutalitate.

Dragoş, însă, a înţeles. Poate nu toate detaliile „tehnice”, dar măcar morala poveştii — că V. era doar un alt copil, cu acelaşi chef de joacă şi nevoie de interacţiune ca toţi ceilalţi, dar mult mai limitat în capacitatea de a exprima toate astea. Şi dacă pentru Dragoş era OK, atunci pentru toţi copiii betoanelor era în regulă. Eram de-al lor, cu tot cu fratele mai mic şi mai ciudat, a cărui nevoie de atenţie permanentă mă trimisese să locuiesc la bunici.

Scriind aceste rânduri, îmi dau seama că un puştan, un „băiat de la bloc”, a reuşit — fără să-şi propună asta în niciun fel — acolo unde cea mai mare parte a societăţii româneşti a eşuat lamentabil.

La vremea respectivă, pentru V. şi cei în situaţia lui, nu exista nicio soluţie. Existau numai familiile lor, singurele care nu-i considerau rebuturi. Îmi aduc aminte privirile îngrozite, sau de-a dreptul dezgustate, ale oamenilor de pe stradă ori ale copiilor din parc, când realizau că V. era altfel. Puţinii mai curajoşi încercau să interacţioneze, aşa cum fac unii la zoo, reuşind numai să irite şi să provoace animalele; la fel şi V., pus în situaţii în care nu ştia ce să facă, devenea speriat, nervos şi în cele din urmă violent. Lumea se strângea atunci ca la urs, în maniera tipică: unii râzând, arătând cu degetul şi făcând glume idioate; mamele ferindu-şi copiii, „să nu se ia şi la ei”; babele scuipându-şi în sân ori făcându-şi cruce, temându-se de deochi ori de dracul cel negru... Era chinuitor — şi pentru V., şi pentru cei ce vedeam dincolo de aparenţele umilitoare.

În curtea noastră, însă, episoadele astea, chiar dacă mai scoteau pe unii pe la geamuri, erau cumva absorbite de capacitatea fenomenală a copiilor de a se adapta la condiţiile din jur. Uneori nu înţelegeam nici eu crizele lui V., cu atât mai puţin ceilalţi de la bloc. Dar încercau cu toţii să nu exagereze proporţiile, să-l scutească pe un confrate de-al lor de circul înjositor. Şi un mare merit pentru asta l-a avut Dragoş. Poate pentru că el locuia cu mama şi bunica lui, fără tată — ştiind astfel ce înseamnă să-ţi lipsească o parte din tine.

Ăsta era unul dintre misterele pe care se construise charisma lui Dragoş: cine era şi ce se întâmplase cu tatăl lui. Poate doar maică-sa, Rodica, ştia răspunsul la prima întrebare. În schimb, la a doua, lumea scornise tot felul de idei: murise, plecase în lume, divorţase şi se recăsătorise chiar acolo, în oraş... Dragoş nu ne-a spus niciodată, iar Rodica nu s-a lăsat nici ea atrasă în discuţiile stârnite de răutatea oamenilor. Erau prea puţini cei care să înţeleagă că, dincolo de realitatea faptelor, adevăratul ei chin era să ţină loc de tată unui băiat care devenise, el însuşi, un model pentru alţi băieţi.

Cum-necum, Rodica a reuşit. Ba chiar într-o asemenea măsură, încât o parte din ea a rămas mereu în sufletul fiecăruia dintre noi... În fiecare dup-amiază, după ce venea de la serviciu, o vedeam trebăluind prin bucătărie. În răstimpuri, când mai scotea câte unul vreo vorbă „de duh”, prin geamul deschis se auzea imediat un Măăă, ia vezi!, de părinte care încearcă să-şi ferească odrasla de păcatul înjurăturilor... Când se isca vreo încăierare, şi cel în înferioritate arunca ameninţarea supremă Mă duc să te spun!, ea alina conflictul, scutindu-i pe părinţi de problemele unor prichindei orgolioşi... Iar uneori, în dimineţile de vară, după ce termina curăţenia, Rodica stătea în geamul dormitorului şi ne urmărea lâncezeala de guşteri tolăniţi la soare. Se spuneau multe atunci, cele mai multe despre babele din curte, pe care le blagosloveam în fel şi chip — atât timp cât limbajul era unul acceptabil, Rodica nu intervenea; stătea acolo şi ne asculta replicile, iar noi o consideram una de-a noastră. Ba pentru unii devenea chiar confident de ocazie, fiindcă multe dintre năzbâtiile noastre nu trebuiau cunoscute de mamele adevărate.

Nu mi-i pot închipui pe Rodica sau pe Dragoş altundeva decât acolo, la parterul înalt, supraveghind universul nostru. Ea ca voice-over al copilăriei noastre, el ca lider care dădea tuturor lucrurilor un sens.

Fotbalul era piesa de rezistenţă în jurul căreia se coagulase trupa noastră. Natural, Dragoş era atacant. Niciodată nu s-a pus problema ca el să fie altundeva decât, acolo, în faţă, marcând goluri. Era un dat. Aşa cum ştiam că fotbalul e joc de picior, la fel ştiam că Dragoş e vârful. Fizicul îl ajuta clar: înalt, cu o palmă peste mine sau peste Struţ, atletic şi cu un nas acvilin, care se potrivea de minune când pornea ca un uragan, cu mingea la picior. De asemenea, şi tehnica îl servea aproape fără greş. În general, niciunul dintre noi nu-i putea sta în cale, poate doar Struţul, dacă prindea o zi bună.

După aceea veniseră filmele. În calitate de cinefil al grupului, eu veneam cu propunerile — însă Dragoş le confirma. Dacă el nu se arăta interesat, aproape că n-avea sens să vezi pelicula cu pricina.

Şi, într-un final, am ajuns la jocurile pe calculator. Înainte de obsesia shooter-elor, eu şi Dragoş ne măsuram forţele la fotbal, cu unul dintre strămoşii pentru consolă ai celebrei serii FIFA. Bineînţeles, aşa cum îi stă bine unui lider, el câştiga mereu — cu o singură excepţie: când eu jucam cu Spania. Nu ştiu dacă era o hibă a jocului sau ţinea de un blocaj psihic al lui Dragoş, după nenumărate încercări eşuate, dar cu echipa Spaniei eram de neînvins. Chiar şi când jucam în oglindă, cu aceeaşi echipă, Spania mea era de netrecut pentru Spania lui. În cel mai bun caz, obţinea o remiză; altfel, pe cât de inexplicabile, pe atât de usturătoare erau înfrângerile şi reacţiile înciudate ale prietenului meu umpleau sala de calculatoare.

Aşa am dus-o, într-o rivalitate feroce în faţa monitoarelor, până când în viaţa noastră au intrat internetul şi fetele. Atunci s-a produs marea schismă.