Povestea unei adicţii: 2. Fotbal, filme, jocuri video şi internet

Apoi s-a declanşat frenezia internetului.

Internet era şi înainte (ca să înţelegi contextul, citeşte episodul 1), dar acum îl “aveam” la viteze care permiteau conexiuni în timp real, între calculatoare de oriunde din oraș, din ţară sau chiar din lume. Acum nu mai trebuia să aştepţi o veşnicie răspunsul la un simplu salut şi puteai avea o discuţie coerentă cu interlocutorul de la celălalt capăt al “firului” — sau al pământului. Internetul anula distanţele, nu ţinea cont de graniţe geografice, aprindea imaginaţia şi stârnea fanteziile puştimii, astfel încât chat-ul devenea noua distracţie de masă.

Pentru sălile de calculatoare a fost un moment de renaştere.

Noua activitate nu necesita resurse tehnice deosebite. Esenţiale erau doar un monitor decent, care să nu-ţi tortureze ochii cu o rezoluţie proastă ori culori ţipătoare, mouse şi tastatură funcţionale. Astfel, orice calculator de nivel mediu — insuficient dotat pentru jocuri în reţea, ori deja trecut prin mâna gamer-ilor şi stors de vlagă — era perfect pentru chat. Patronii sălilor puteau acum păstra şi valorifica mai departe “râşniţele”, cum le spuneau puştanii ahtiaţi după doza de distracţie virtuală.

Mai mult, noua preocupare atrăgea o categorie de clienţi nu prea întâlnită în sălile de calculatoare până atunci: fetele. Care nu doreau să împuşte pe nimeni, nu aveau nevoie să-şi descarce adrenalina trântind scaune şi tastaturi, nu-şi strigau reuşitele şi nici nu-şi jeleau eşecurile în gura mare — fiind astfel o clientelă mult mai dezirabilă pentru admini. În plus, multe dintre fete abia descopereau ce înseamnă calculatorul sau internetul şi neajutorarea lor le transforma în ţinte sigure pentru tinerii experimentaţi care păstoreau sălile. Acum, nu clienţii căutau prietenia adminilor, ci adminii îşi alegeau clientele pe care să le impresioneze... Iar fetele nu erau mereu blocate cu o mână pe tastatură şi cealaltă pe mouse, ba unele tastau cu un singur deget de la o mână, cu o lentoare înfiorătoare — deci acordau mai mult interes cafelelor sau snacks-uri de la automatele disponibile în unele locaţii, sporind astfel încasările.

Prin urmare, sălile de calculatoare au început să aloce tot mai multe resurse zonei de chat, până când unele dintre ele şi-au schimbat complet identitatea, transformându-se în săli de internet — sau, mai cu ştaif, internet caffe-uri. Câteva funcţionau în regim non-stop, devenind alternativa la cluburile din oraş pentru cei fără vârsta ori bugetul cerute de locaţiile respective, pentru singuratici ori amatorii de flirturi anonime.

Sălile de internet deveniseră o oprire obligatorie la aproape orice ieşire în oraş. Mereu se găsea cineva care trebuia să verifice dacă o anume fată sau un anume băiat erau online — ori măcar vreun prieten al lor, care să le transmită un mesaj. Iar dacă toţi aceştia lipseau, atunci discuţia începea cu o altă fată, sau un alt băiat, la întâmplare, deschisă mereu cu aceeaşi replică, devenită parola generaţiei ’80-‘90: asl pls.

Chiar dacă nu ştiai o boabă de engleză, ori erai analfabet de-a dreptul, chiar dacă nu pricepeai ce era internetul şi cum ajungea el în calculatorul din faţa ta (pe care-l confundai, de fapt, cu monitorul), indiferent dacă erai băiat sau fată — ştiai ce era asl pls: opener-ul, ice breaker-ul, replica de început cu care tinerii inocenţi îşi deschideau sufletul pe internet. Adică pe mIRC, clientul de chat pentru discuţii private sau publice, unde toată lumea minţea pe toată lumea.

Să ceri un asl pls era mult mai uşor decât să-l primeşti. Şi chiar şi după ce-l obţineai, nu ştiai dacă era real sau nu, dacă de partea cealaltă era o ea sau un el. Totul ţinea de abilitatea de a descoperi identitatea celuilalt. Uneori, puteau să treacă ore până să se înfiripe o discuţie coerentă. Iar dacă într-adevăr reuşeai o conversaţie inteligentă cu o persoană de sex opus şi făceai rost şi de numărul ei real de telefon, atunci erai cineva.

Pentru cei din acelaşi oraş, urma întâlnirea. Se alegeau locuri publice şi se dădeau semnalmente, dacă nu ale vreunui amic, atunci de-a dreptul false. La momentul stabilit, în locul indicat nu era, bineînţeles, nimeni — fiindcă toată lumea spiona din umbră, aşteptând ca partea cealaltă să se dea în vileag prima.

De aceea, pe internet funcţionau cel mai bine relaţiile la distanţă şi pe nevăzute.

Ca şi CS-ul mai înainte, mIRC-ul i-a prins în ghearele lui pe cei care-şi făceau veacul prin sălile de calculatoare. Dacă din partea fetelor succesul era garantat, băieţii s-au lăsat ceva mai greu, cuprinşi cum erau de frenezia jocurilor în reţea.

La început, chat-ul era bun doar pentru trecerea timpului între două runde de împuşcături, pentru cei ieşiţi prematur din confruntare. Treptat, în genul ăsta de pauze au început să se înfiripe flirturi de care era tot mai greu să te desprinzi. Iluzoriile partenere de conversaţie nu acceptau să fie lăsate în aşteptare, astfel încât erau tot mai puţini cei care reveneau la joc.

Apoi, mIRC-ul avea modalitatea lui de a satisface nevoia de afirmare a masculilor alfa: un canal de chat era oglinda virtuală a unui internet caffe; moderatorul din online era echivalentul adminului din sală — şi ăsta devenise trofeul cel mai râvnit. Bineînţeles, una dintre condiţiile esenţiale pentru a aspira la poziţia de moderator, ori măcar de privilegiat al unui canal de mIRC, era să fii activ suficient timp.

Şi uite-aşa, numai cei cu adevăraţi pasionaţi rămăseserăm să luptăm pe baricadele virtuale ale gaming-ului, mai mult după ora zece seara, când amatorii de pălăvrăgeală ieftină — conversaţii fără cap, fără coadă şi fără speranţă — se retrăgeau la casele lor. Şi nici atunci sala nu rămânea a noastră, fiindcă între timp învăţasem să o împărţim cu domnişoarele cu prestanţă care căutau liniştea nopţii pentru flirturi complicate şi drame de telenovelă.

Fetele nu ne preocupau prea mult. Le simţeam prezenţa mai degrabă datorită şuşotelilor ce răzbăteau din spatele monitoarelor. Însă, pe măsură ce nopţile la sală se înmulţeau şi se lungeau, din rândul umbrelor acelora albăstrii s-a desprins una: Noemi.

Când o striga, una dintre prietenele ei inventa tot felul de floricele şi îi franţuzea numele, dar eu o vedeam ca o fiinţă născută de-a dreptul din contopirea zeilor nordului cu hunii de la răsărit. Înaltă, cu părul lung de culoarea mierii arse, cu ochi albaştri şi chip luminos, îmi plăcea totul la ea: modul ei liniştit de a fi; norişorii străvezii care-i întunecau privirea când o supăra ceva; inteligenţa nativă ce răzbătea din conversaţiile din pauzele de ţigară sau cafea — unde noi doi eram cam singurii din toată sala care nu fumam şi nu beam cafea.

De la un timp, asemenea nopţi lungi se încheiau cu Noemi la braţul meu. Locuia lângă parc, foarte aproape de blocul copilăriei mele şi o conduceam spre casă. Mergeam tăcuţi, sub zorii care clipeau la orizont, trimiţând primele raze de lumină. Ea revedea în minte întreaga discuţie purtată în ultimele ore, căutând dovezile iubirii sau trădării; eu îmi linişteam creierii în care tot mai vâjâiau gloanţe şi grenade. Ne plimbam ca doi străini prin oraşul parcă necunoscut ochilor noştri nedormiţi, în care licărea încă lumina albastră a ecranelor.

Câteodată, până ajungeam la blocul ei, era timp şi pentru câteva confidenţe — numai cineva care trăia, murea şi învia în faţa unui monitor putea înţelege nişte emoţii de acest fel. Vorbea cu un tip din America, prietenul ei plecat pentru o vreme. Diferenţa de fus orar îi obliga la rendez-vous-uri obositoare. Când vreunul întârzia — sau, mai rău, nu ajungea deloc — celălalt îl suspecta de infidelitatea cea mai înfiorătoare; atunci însoţeam acasă o epavă. Când se întâlneau, îşi spuneau cuvintele cele mai dulci, jurămintele cele mai fierbinţi, iar apoi Noemi aproape că plutea în drum spre casă.

De obicei îmi dădea un sărut pe obraz în semn de mulţumire şi dispărea, ca o nălucă îndrăgostită sau neconsolată pe care noaptea o uitase în urmă şi lumina zilei o alunga înapoi în ascunziş. Eu îmi continuam plimbarea, paşii mei găsindu-şi singuri drumul spre casă, cu mintea ceva mai limpede, gândindu-mă că n-aveam să înţeleg niciodată cum cineva se putea consuma într-atât pentru nişte linii de text înşiruite pe un ecran.

Într-o dimineaţă, însă, norii acoperiseră lumea cu nuanţe de gri. Prin grădini, lalelele singure se împotriveau universului mohorât, cu roşul lor aprins. Aflasem de la prietena cu franţuzismele că idila se încheiase subit, dureros şi fără explicaţii.

Am ieşit cu Noemi din sala de calculatoare, fără să spunem niciunul nimic, adăugând tăcerea noastră peisajului trist. Am mers aşa până aproape de blocul ei, pe o alee mărginită de castani, rătăcită printre clădiri ca o picătură de linişte în vâltoarea oraşului.

– Ştii, nu e chiar un capăt de lume, am încercat eu.

Mă aşteptam ca tentativa mea să se risipească în gol, dar replica a venit imediat, pe un ton înciudat:

– Daa, pentru tine e simplu de zis!

Simţeam în glasul ei cum încearcă să ridice un zid. Între mine şi ea, între ea şi lume?

– Adică? am iscodit eu.

– Adică tu crezi că-i doar o toană, o seară mai proastă pentru o vrăjeală pe net. Dar te-ai gândit că poate pentru alţii nu-i doar atât? Poate pentru unii...

S-a oprit din mers, fixându-mă cu o privire în care o mulţime de sentimente pâlpâiau haotic. Dintr-odată, a izbucnit într-un râs nervos, care ameninţa să împrăştie norii de deasupra. La fel de brusc s-a oprit, fără să mă elibereze însă din privirea ei. M-a luat de mâini, trăgându-mă lângă ea:

– Spune-mi o poveste!

– Ce fel de poveste?

– Una cu final fericit.

– Nu există finaluri fericite... Orice final e trist. Mai ales dacă povestea a fost veselă.

– Atunci spune-mi o poveste veselă, dar opreşte-te la mijloc.

Acum că eram atât de aproape de ea, îi vedeam punctişoarele luminoase în formă de floarea-soarelui în mijlocul irisului de un albastru sleit de puteri, pus în evidenţă de albul imaculat al ochilor. Era doar ea, sinceră şi vulnerabilă, şi ştiam c-am s-o sărut. Ceva în privirea ei îmi spunea că n-ar fi deranjat-o ca povestea să înceapă aşa.

Probabil că râsul dinainte alungase totuşi câţiva nori, spărgând carapacea de deasupra, căci soarele îşi făcu prima apariţie din ziua aceea, aprinzând lumea în jurul nostru şi risipind momentul de intimitate. Ne-am desprins mâinile, ca şi cum abia atunci ne vedeam pentru prima dată. Am mai mers împreună puţin, apoi ne-am luat la revedere în cel mai stânjenit mod cu putinţă.

Am ieşit de pe alee, lăsând castanii să ascundă clipa aceea sub coroanele lor, aşa cum închizi o comoară în cămăruţa cea mai tainică dintr-un castel. Noemi nu m-a încurajat să mai revin acolo şi nu o resimţeam ca pe o pierdere — mai degrabă ca pe o înţelegere tacită: descoperisem ceva numai al nostru, care ar fi putut creşte mai mult de-atât, şi gândul ăsta era suficient.

Au urmat alte nopţi de pomină cu băieţii din tura de noapte. De la o vreme, pe Noemi n-am mai văzut-o la sală şi părea că momentul, tainiţa şi castelul existaseră doar în imaginaţia mea. Dar într-o seară am găsit la staţia la care abia mă instalasem un plic cu o faţă zâmbitoare. L-am deschis şi am înţeles imediat din caligrafia perfectă a lui Noemi că totul fusese real — clipa, cămăruţa, castelul.

Vreau doar să-ţi mulţumesc că mi-ai fost alături, mai ales când... ştii tu. Îţi mulţumesc că m-ai înţeles... Sau poate pur şi simplu ai ştiut şi n-ai căutat ceva ce, de fapt, nu era acolo.

Eu ţi-am cerut o poveste, tu mi-ai arătat-o şi eu am oprit-o la mijloc, fiindcă sunt ameţită, nu ştiu ce vreau şi mi-a fost teamă să nu te ameţesc şi pe tine şi să stric tot.

Cine ştie, poate altă dată, când vom şti amândoi ce vrem, va fi altfel. Mai bine o poveste frumoasă scrisă urât, decât o poveste urâtă scrisă frumos, nu?

Am căutat-o din priviri — la locul ei obişnuit era o altă fată. Mi-a surprins privirea, mi-a zâmbit, şi în surâsul acela am simţit bucurie, tristeţe şi gustul dulce-amărui al primei îndrăgosteli adolescentine.