Săgeata albastră şi steguleţul galben
Ineditul celei mai recente deplasări cu munca la Bucureşti a fost naveta de la sediul companiei la aeroport cu transportul în comun. Protocolul obişnuit era să fi zăcut într-un Uber timp de 30-40 de minute, hai o oră – dar fiind frumos afară, am zis să încerc ceva nou şi să-mi fac paşii zilnici împreună cu alţi doi colegi.
Sau poate trenuleţele de altădată mi-au trezit amintiri din studenţie, când frecam banchetele trenurilor foamei: personalul Bacău-Iaşi, în care ploaia pătrundea în compartimente ca într-o decapotabilă abandonată în furtună; acceleratul Iaşi-Braşov, bântuit de controlori cerşind prezervative; acceleratul postapocaliptic Iaşi-Timişoara sau cel care m-a adus de la Vatra Dornei la Bacău într-o noapte îngheţată de Crăciun.
Asta înseamnă vreo trei staţii cu metroul din Pipera până la Victoriei, de acolo încă un hop până la Gara de Nord, de unde pleacă trenul spre aeroport.
Am regăsit metroul aşa cum îl ştiam, cu excepţia tarifului de 5 lei călătoria, introdus în 2025, probabil ca să rimeze. Adevărata descoperire a fost trenul.
În excursiile pe care le fac sunt fan al transportului în comun, în Iaşi circul destul de des cu hodoroagele numite convenţional tramvaie, dar n-am mai mers cu trenul în România din 2010. Atunci descopereau ai noştri Săgeata albastră – ca pe un vârf al tehnicii feroviare – şi puneau bietul vagon automotor Siemens, gândit pentru navetă pe distanţe scurte, să se chinuie pe şinele strâmbe ale patriei, de la Iaşi tooocmai la Bucureşti.
Nu ştiu dacă Săgeata albastră mai circulă azi pe distanţe lungi, dar pe ea o aşteptam în Gara de Nord, să ne ducă la Otopeni. Tabela de plecări o arăta că pornea în cursă la fiecare 40 de minute. Cum distanţa dintre cele două puncte se parcurge în jumătate din timp, rezultă că era un singur tren care se ducea şi se întoarcea. Naivul din mine, învăţat cu ce-a mai văzut prin alte locuri, îşi închipuia că erau două trenuri plecând simultan de la cele două terminale, ca la telecabine.
Dar nu. Astfel, timpul de aşteptare prea mare între două curse, la o oră de vârf, a făcut ca vagonul să devină neîncăpător. Vorba aia, te adaptezi la distanţă – dar şi la volumul de călători, care vor să ajungă la aeroport cu bagaje de dimensiuni de la cele mai mici la cele mai mari. Nu e de mirare, aşadar, că, la una dintre haltele intermediare, tanti controloarea a început să strige din toţi rărunchii:
— Lăsaţi-mă să trec, să dau semnalul de plecare! Altfel nu mai plecăm de-aici nici mâine!... Alo, domnu’, faceţi loc, dacă vreţi să prindeţi avionu’!
Tanti controloarea era slăbuţă şi de înălţime potrivită. Dacă uniforma nu era aceeaşi de-acum 15 ani, atunci geanta de piele trecută pe după gât sigur era. Iar fanionul pe care îl ţinea subsuoară era sigur-sigur şi mai vechi. Galben, murdar şi zdrenţuit. Steguleţul cu care ceferiştii întâmpină viitorul.
Am observat, totuşi, că tanti nu mai ţăcănea cleştişorul de metal cu care ştanţa, în vremea studenţiei mele, tichetele de călătorie. Dacă nu a păşit cu totul în viitor, CFR-ul măcar şi-a băgat o mână: cea cu care tanti scana codul QR de pe bilet.
Am coborât la Otopeni, m-am îndreptat spre enormul furnicar uman care este terminalul Plecări – şi mi-am dat seama că n-a fost chiar aşa de nasol. Mai degrabă eramrăutăcios şi invidios. Eu, cel venit din al oraşul cu al doilea cel mai mare aeroport din ţară, o imensă hrubă pustie ridicată în vârfu’ dealului, fără avioane care să aterizeze din cele patru zări, şi fără niciun tren amărât care să vină din oraş – doar cu moldoveni care mai au un pic şi te iau în primire chiar de la scara avionului, să te treacă Prutul cu microbuzul lor.