Retro-Crăciun

Decembrie 1989 văzut în 6 ore printr-un ecran din decembrie 2024

Nu știu cum am ajuns să urmăresc, luni seară, pe YouTube documentarul În căutarea revoluției pierdute (2021). Un material de 90 de minute și 17 întrebări despre momentul Decembrie 1989 — pe care documentarul le ridică, fără a le oferi, însă, un răspuns explicit. În schimb, le subordonează câte un calup de imagini de arhivă (unele nu le-am mai văzut până acum), alături de comentarii ale unor personaje implicate activ (de bine, de rău) în acest exercițiu de scriere a istoriei. Spectatorul va decide ce răspuns va trece sub fiecare semn de întrebare.

Pentru mine a fost un argument în plus în favoarea concluziei la care am ajuns documentându-mă singur, la nivel de amator, despre Crăciunul ciudat de-acum 35 de ani. În linii mari:

• Un protest local din Timișoara a devenit supapa prin care a răbufnit nemulțumirea românilor împinși la capătul răbdării de privațiunile şi măsurile de represiune impuse de regimul Ceaușescu.

• Revolta a luat o asemenea amploare, încât armata a primit ordin să tragă în demonstranți.

• Undele de șoc s-au transmis până la București, unde Ceaușescu a căutat să ascundă mizeria însângerată sub covorul unui amplu miting muncitoresc de susținere a comunismului.

• Lucrurile au luat o asemenea întorsătură, încât Ceauşescu a scăpat lucrurile de sub control, fugind cu elicopterul de clădirea Comitetului Central (în prezent sediul Ministerului Afacerilor Interne).

De-aici mai departe, revoluţia se transformă în lovitură de stat. Problema nu fusese comunismul – doar Ceauşescu. În birourile Comitetului Central, oamenii vechiului regim (comunist) se erijau în vestitorii noului sistem (democratic):

• Ion Iliescu lucrează la redactarea declaraţiei către ţară.

• Ilie Verdeţ – preşedintele Comisiei Centrale de Revizie a PCR şi fost prim-ministru – se autoproclamă liderul unui guvern provizoriu.

• Constantin Dăscălescu, premierul în funcţie, refugiat de câteva zile în clădirea CC după eşecul discuţiilor cu demonstranţii de la Timişoara, este găsit de revoluţionarii din Bucureşti. Pozează în victimă, semnează decretul de eliberare a tuturor prizonierilor politici și a celor arestați în urma demonstrațiilor anticomuniste, demisionează – după care începe să lucreze la formarea unui nou guvern.

După toate astea, s-au consemnat cei mai mulţi morţi din decembrie 1989. Conform cifrelor oficiale, între 22 şi 25 decembrie au murit 715 oameni din cei 1.166 de morţi ai revoluţiei furate.

---

După documentarul despre revoluţie, a “intrat” singur un altul – Deceniul Iohannis (2024). O analiză Recorder mult-comentată la apariţia ei şi, foarte probabil, readusă în lumină de repriza de prelungire în care a intrat, împotriva cursului jocului, mandatul actualului preşedinte.

Iarăşi, departe de mine gândul să pretind că dezvăluie adevărul absolut, dar materialul ilustrează foarte bine cum lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba. Cândva, coşmarul românilor era Securitatea. Odată ce, în decembrie 1989, nomenclaturiştii au decis că “nu ne vom mai numi aşa (comunişti), ci altfel (democraţi)”, şi Securitatea a decis că manipularea discretă este de preferat represiunii făţişe. România s-a căpătuit astfel cu nu mai puţin de şase servicii secrete (plus cine ştie câte alte “direcţii” şi “birouri” de prin ministere):

• SRI, Serviciul Român de Informaţii

• SIE, Serviciul de Informaţii Externe

• SPP, Serviciul de Pază şi Protecţie

• STS, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale

• DGIA – Direcţia Generală de Informaţii a Apărării

• DGPI – Direcţia Generală de Protecţie Internă

…în al căror amalgam obscur de acronime se ascund multe dintre înţelesurile care ne scapă azi despre România ultimilor 35 de ani.

---

Iar aseară am urmărit Anul nou care n-a fost (2024), un lung-metraj românesc despre care am auzit vorbindu-se destul de mult pe acest final de an. Acţiunea se petrece în ultima zi dinaintea marii demonstraţii a oamenilor muncii de la Bucureşti, cerută de Nicolae Ceauşescu în 21 decembrie 1989 şi urmăreşte şase personaje cu accente tragi-comice – dar este, cu toate astea, un slow-burner. Cele peste două ore (138 de minute) de film trec greu şi abia la jumătate povestea dezvăluie nişte colţi care să agaţe spectatorul. Elementele de forţă ale filmului sunt muncitorul foarte aproape să ajungă pe mâna Securităţii din cauza unei nevinovate scrisori a unui copil către Moş Gerilă şi femeia alungată din casa în care şi-a trăit viaţa de demolările care au mutilat Bucureştiul la dispoziţia primului arhitect al ţării. O ficţiune ancorată zdravăn într-o realitate de tristă amintire, inclusiv prin petarda aruncată în mulţime la final.

În Margareta Dincă, femeia care vrea să moară odată cu casa din care este silită să se mute, dar nu reuşeşte să se asfixieze pentru că îi taie ăia gazele, am întrezărit un personaj episodic din jurnalul ţinut în aceeaşi perioadă de Ana Blandiana – publicat în 2023 sub titlul Mai mult ca trecutul. Astfel, deşi nu m-a dat pe spate, filmul devine o vizualizare pertinentă a memoriilor scriitoarei, voce incomodă pentru orice regim, şi înainte şi după 1989.

Cu Anul nou care n-a fost disponibil în catalogul său, Netflix îşi mai şterge din păcate, pelicula având o prezenţă destul de scurtă în cinematografe. E un film care merită văzut pentru capacitatea lui de a documenta saturaţia la care ajunsese România anului 1989, silită să-şi înghită lacrimile şi dezgustul în spatele măştii de carton a cultului pentru Nicolae Ceauşescu. Din orice altă perspectivă, e un film plictisitor.