Povestea unui adicţii: 5. Marea trecere

Primele semne ale schismei (vezi episodul 3) s-au ascuns în vâltoarea de emoţii şi noutăţi ale trecerii la liceu.

Era un nou început pe care-l puneam în panoplia deja bogată de la venirea mea pe lume. Mai întâi fusese adopţia printre copiii betoanelor. Apoi grădiniţa:  mă pomenisem într-o zi în colectivul de copii, ascultând de o femeie străină; eram însă prea mic ca să înţeleg pe deplin ce mi se-ntâmpla... Povestea se repetase în clasa întâi: îmi împuiaseră capul cu ce aveam să descopăr la şcoală şi mi se părea că, odată ce îmbrăcasem uniforma de elev, aveam să cunosc toate tainele universului... În clasa a cincea primisem şi mai mulţi stăpâni, fiecare cu ştiinţa lui, dar găsisem refugiu în colegii rămaşi aceiaşi, şi-mi spusesem că, pân-la urmă, puţină diversitate nu strica... Iar odată cu intrarea la liceu, universul îşi schimba — încă o dată — coordonatele.

În prima zi, am păşit în noua clasă, reluându-mi locul cu care eram învăţat din şcoala generală, în ultima bancă. Îmi plăcea locul acela, fiindcă îmi permitea să observ întreaga clasă: vedeam copiuţele ascunse, atingerile furişate pe sub mese, precum şi toate bileţele care circulau clandestin. Acum sala nu era plină; toţi cei veniţi păreau să se agaţe de primele rânduri, ca de o barcă de salvare pe o mare necunoscută. Într-un târziu, s-au ocupat toate băncile şi am remarcat că eram mai puţini băieţi şi mai multe fete.

Uşa clasei s-a deschis şi o femeie a păşit în faţa noastră. Nu prea înaltă, între două vârste, cu o ţinută mai degrabă militărească — pusă în evidenţă de coafura stil bob şi nasul ascuţit ce părea cătarea privirii energice. Ţinea în mână semnul clar al puterii pe care o primise asupra noastră –catalogul.

— Bună dimineaţa, prinţoşilor!... Dar voi nu ştiţi să vă ridicaţi în picioare când intră profesorul în clasă?

Cu vuiet de fiare şi de lemne, cam treizeci de tineri ne-am ridicat în sincron de pe locurile noastre.

— Cu atât mai mult când intră chiar dirigintele... nu?

În liniştea nefirească se auzeau doar cizmele grele, cu toc gros, păşind răsunător în timp ce femeia se îndreptă spre catedră, unde se aşeză cu un aer solemn.

— Acum puteţi lua loc.

Hotărât lucru, milităria coborâse din podul liceului tocmai în sala noastră de la parter.

Din spatele clasei vedeam cum, la adăpostul precar al băncilor, noii mei colegi îşi recăpătau suflul, dând drumul ghionturilor şi şuşotelilor: Asta-i diriga?... Pare îndeajuns de nebună... Ne vede sfântu’ ăştia patru ani...

În minte mi-au răsărit copiii betoanelor. Crescuserăm împreună şi ne învăţasem cu aceleaşi trasee şi acelaşi tipar al vieţii de elev. Acum, ca un făcut, intrasem toţi la licee diferite şi astfel ne răspândisem prin diverse colţuri ale oraşului. Era o schimbare majoră pentru noi: urma să ne vedem mai puţin şi aveam să ne scriem fiecare propria poveste.

Iar primul care a început să lucreze cu sârg la a lui a fost Dragoş.

Printre copiii betoanelor nu aveam nicio fată. Din patru scări de bloc câte se întâlneau în curtea din capătul străzii, în generaţia noastră se strânseseră numai băieţi. Iar cu atâta fotbal, filme şi jocuri pe calculator, nici nu ne preocupa prea mult lipsa fetelor — însă, odată cu internetul şi cu liceul, Dragoş a început să o remarce.

Ca urmare, puţin câte puţin, istoriilor cu fapte de arme virtuale au început să le ia locul rezumatele mai mult sau mai puţin siropoase ale flirturilor lui online. Intra în vorbă numai cu fete de vârsta lui — în măsura în care această informaţie primită pe mIRC era reală — şi părea că peste harta fizică a liceelor din oraş voia să o suprapună pe cea a potenţialelor cuceriri adolescentine.

Mergeam în continuare împreună la sala de calculatoare, dar odată ajunşi acolo preocupările noastre nu mai erau aceleaşi. El se simţea mult mai bine în aglomeraţia de dup-amiază, când fetele erau mai multe şi mai disponibile — astfel că trecuse definitiv în tagma chat-iştilor. Mai mult, Dragoş şi Struţul făceau parte din galeria de provincie a unei echipe de fotbal din Bucureşti, iar “găselniţa” cu mIRC-ul le permitea să ţină o legătură mai strânsă cu confraţii din capitală. În scurt timp au început să se întâlnească regulat, la meciurile din deplasare ale favoriţilor lor. În aceste peregrinări microbiste, Dragoş se apropiase chiar de o suporteriţă din Braşov şi lucrurile păreau să evolueze în direcţia unei relaţii la distanţă în toată regula.

Gaşca de suporteri era o trupă nu prea pe gustul meu. Dragoş era unicul care adăugase existenţei de copil al betoanelor o componentă feminină. Eu rămăsesem singurul credincios obiceiurilor străvechi, pentru care măsura unui bărbat era dată de sângele vărsat virtual. Cu chat-urile lui de peste zi şi sesiunile de CS nocturne ale mele funcţionam practic pe fusuri orare diferite... Reperele comune erau tot mai puţine şi marea trecere la liceu se transformase într-o schismă între noi doi.