Povestea unei adicţii: 9. Friend zone - Căderea

Flirtul (vezi episodul 8) ne-a dus într-o cameră de hotel la Tuşnad, într-o noapte friguroasă de noiembrie. Căci nimic nu sudează mai bine o prietenie decât câteva zile petrecute împreună într-o excursie.

Gustul pentru călătorii mi l-a deschis bunica, învăţătoare respectată şi admirată în oraş. Era cunoscută mai ales pentru excursiile prin ţară pe care le organiza cu elevii — cam singura şansă pentru copiii betoanelor de a călători la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90. Pentru cei ai căror părinţi aveau şi maşină, excursiilor cu clasa li se adăuga regulamentara vacanţă de o săptămână pe litoralul românesc al Mării Negre, cu familia.

Elevii începeau programul la şapte dimineaţa, iar grădiniţa se deschidea la opt, astfel că prima oră din zi o petreceam în clasa bunicii mele, devenind parte din comunitate şi din excursiile care se organizau. Aşa am ajuns, când aveam un pic peste trei ani, să ud patul într-o cabană din Borsec, la fel de primitoare ca un congelator — unica amintire pe care o mai păstrez din prima mea călătorie... ceea ce e mare păcat, fiindcă Borsecul îşi trăia atunci perioada de glorie, fiind la mare căutare printre vilegiaturişti.

A urmat apoi mersul la ţară. Bunicii mei se trăgeau din familii numeroase, cu câte şase-şapte copii. Două fete, Iozefina şi Augustina, bunica mea şi sora ei, răzbiseră la oraş, amândouă învăţătoare; ceilalţi aveau mai departe grijă de casele satele răsfirate pe dealurile dintre Bacău şi Vaslui. Cum într-o casă de gospodari treaba nu-i niciodată prea multă, de îndată ce se încălzea vremea, orăşenii porneau să-şi ajute rubedeniile la muncile de sezon. Soţul Augustinei avea o Dacie 1300; fratele bunicului meu avea un Oltcit; iar taică-miu avea o Dacie 1310 — maşini care au scris istorie şi, odată cu ea, parte din povestea copilăriei mele, pe drumuri de ţară desfundate, pline de praf şi de farmec.

În clasa a cincea ne-a preluat ca dirigintă o profesoară de geografie şi excursiile au devenit ceva obişnuit. Cu un autocar greoi, care mirosea pe-afară a păcură arsă, iar în interior a motorină puturoasă, făceam regulat pelerinaje la cetăţile din scrierile lui Bolintineanu (Neamţ, Suceava), la mănăstirile cele vechi ale lui Ştefan cel Mare (Putna cea îndepărtată, Voroneţul cândva albastru şi a Neamţului cel încărcat cu poveşti de Sadoveanu) şi la muzeele greilor culturii româneşti (Ipoteştii lui Eminescu; Humuleştii lui Creangă, împreună cu bojdeuca de la Iaşi; Mirceştii lui Alecsandri; Tescanii lui Enescu). O vreme a descoperirilor, încheiată abrupt cu un scandal monstru, după ce, la un popas peste noapte, câţiva băieţi prea destupaţi la minte au surprins un instantaneu cu una dintre fete într-o postură indecentă şi au lipit imaginea pe mai toţi stâlpii din oraş.

După primirea militărească de la începutul liceului, propunerea noii diriginte pentru o altă excursie a fost ceva total neaşteptat: urma să treceam munţii, spre Băile Tuşnad şi Lacul Sfânta Ana — noi, bobocii, şi nişte veterani de-a unsprezecea la care preda profesoara. Debordam de entuziasm şi, ca să ne descărcăm, primul lucru pe care l-am făcut odată ajunşi la cazarea din Tuşnad a fost să încingem o bătaie crâncenă cu perne. După zece minute, un întreg palier de hotel era căptuşit cu pene şi puf. După cincisprezece minute, diriginta tuna şi fulgera printre noi, ca un veritabil majur de cazarmă. După douăzeci de minute, întreaga suflare juvenilă era în genunchi, râcâind mocheta cu unghiile şi culegând şi puful cel mai fin. După încă o oră, urmele dezastrului abia se mai vedeau, covoarele erau mai curate decât la deschiderea hotelului, majurul defila satisfăcut — şi noi, cu degetele în flăcări, ne stricasem complet programul de seară.

Împreună cu Boşcău — colegul nostru care, mai tot timpul când îl întrebam ceva, părea că tocmai atunci se trezeşte dintr-o cruntă mahmureală — împărţeam camera de la un capăt al culoarului. O incintă sărăcăcioasă, lipsită de căldură şi cu o uşă defectă spre terasă, prin care pătrundea înăuntru aerul rece de toamnă târzie la munte şi, odată cu el, colegii noştri. Aceştia colindau hotelul sărind din balcon în balcon, evitând holul încă pătrulat de majur. Un punct de acces era camera noastră, iar un altul se afla la capătul îndepărtat, unde probabil alţi doi ghinionişti asistau neputincioşi la acel du-te-vino neobosit.

Ghemuit sub pătura mult prea subţire pentru vremea aceea, Boşcău îi suduia ca un birjar pe toţi cei care se perindau pe lângă patul lui. Dinţii îi clănţăneau atât de tare, încât ameninţările lui nu mai aveau nimic fioros şi aş fi râs cu poftă, dacă nu m-aş fi găsit cam în aceeaşi situaţie: încercam zadarnic să mă ascund de frig sub o altă pătură amărâtă, cu toate hainele pe mine, de la geaca de iarnă până la ghetele butucănoase. Păream doi boşorogi prinşi în unicul decor al unei parodii scrise prost.

Aşa ne-au găsit Oz şi prietena ei Alina, o fiinţă palidă ca un spectru, apărute la un moment dat pe uşa balconului. În oricare altă împrejurare, o întâlnire în cadru restrâns cu Oz m-ar fi trezit din letargie. Dar amorţit de frig cum eram, conversaţia nu s-a legat deloc. Am început să ne contrazicem pe subiecte dintre cele mai banale, astfel că fetele ne-au abandonat repede. Cumva, în discuţie au apărut şi nişte papuci, iar eu am asigurat-o pe Oz că nu era nicio problemă să-i ia cu ea, rugând-o totodată să închidă bine în urma ei uşa care dădea spre coridor, fiind singura funcţională a camerei.

Alina cea spectrală s-a topit ca şi cum nici n-ar fi fost, dar Oz m-a străpuns cu o privire de zeiţă doborâtă de pe piedestal şi alungată să frece podelele în propriul ei templu; apoi a rostit printre dinţi ceva ce aducea a blesteme şi a furtună şi, cu fulgere în ochi, a ieşit din cameră, tunetul uşii trântite împrăştiindu-se în hotel şi în noapte.

O noapte care lăsase urme adânci de nesomn pe feţele tuturor.

În camera noastră oprisem într-un târziu traficul de frontieră, proptind un fotoliu în uşa de la balcon. Manevra a fost întâmpinată cu ostilitate de migranţii lăsaţi la propriu pe-afară — dar Boşcău îşi revenise suficient cât să nu-i mai clănţăne dinţii şi un val de ocări teribile îi puse pe fugă şi pe ultimii invadatori. Câştigându-ne liniştea şi prea obosiţi ca să ne pese de frigul care adăsta în cameră ca o plapumă îngheţată, am căzut amândoi într-un somn greu şi netulburat de niciunul dintre sunetele dubioase ce răzbăteau în răstimpuri de pe hol sau din camerele vecine.

Cearcănele vineţii şi ochii stinşi a lui Oz dovedeau că nici pentru fete nu fusese o noapte uşoară. Alina, cel puţin, era lividă ca o stafie. Îmbrăcată în negru, cu ochii pierduţi (cu tot cu cearcăne) sub un machiaj negru, cu părul lung, drept şi negru, părea că fiinţa ei ascundea însăşi noaptea fără stele pe care zorii şi primele raze de lumină tocmai o alungaseră de pe cer. Singurul strop de culoare era licărul unei ţigări ascunse în căuşul palmei, prinsă între degetele ornate cu unghii uriaşe, negre.

Mergeam spre Lacul Sfânta Ana, într-o plimbare de înviorare ordonată de diriginta noastră cu aceeaşi vervă de comandant de trupe. Încercam să lămuresc cu Oz episodul din seara precedentă, susţinând că prea îmi răstălmăcise cuvintele, dar simţeam că flirtul se încheiase. Ea, bineînţeles, nu spunea nici da, nici nu, încolăcindu-se printre întrebările mele exact ca drumul care şerpuia spre lac. Când grupul nostru a ajuns pe malul apei, am ajuns şi eu în locul în care Oz mă surghiunise fără posibilitate de întoarcere. Căzusem în friend zone.

Nimic nu sudează mai bine o prietenie decât câteva zile petrecute împreună într-o excursie. Pentru mine şi Oz fusese suficientă o singură noapte într-o cameră de hotel ca relaţia noastră să se sudeze la rece — în atracţia fără speranţă care se naşte între un iubitor de frumos şi un portret angelic de neatins într-o vitrină elegantă.