Povestea unei adicţii: 8. Fata din Oz

Noul anturaj semăna foarte bine cu gaşca de-acasă (fără să-l socotim pe Struţ, care era unic), până într-acolo încât împărtăşeam aceeaşi pasiune pentru fotbal şi jocurile pe calculator. Ce pierdusem într-o parte, câştigasem în cealaltă. Prins între cele două lumi, nu mai era loc de alte gânduri.

Asta până când a apărut Oz.

Bine, Oz apăruse încă din prima zi de clasa a noua. Se număra printre colegii pe care-i văzusem agitându-se în băncile din faţă. Avusese cele mai expresive grimase la intrarea intempestivă a dirigintei în sala de clasă — după care păruse să nu-i mai acorde nicio atenţie.

Nu duceam lipsă de fete în clasă, împărţite între unele prea băieţoase şi altele de o gingăşie diafană, unele intangibile prin dedicaţia lor pentru note mari, altele prea delăsătoare. Între ele, ca o îngemănare a acestor tipare, se afla Di. De multe ori, în privirile ei părea că joacă o răutate de drăcuşor şi zâmbetul ei larg nu mai era al unui copil, nici măcar al unei adolescente — ci al unei femei în toată puterea cuvântului, conştientă de forţa ei de atracţie şi decisă să obţină cât mai mult de pe urma ei. Cei mai mulţi băieţi se simţeau intimidaţi, fără să ştie exact de ce, şi evitau să o sâcâie prea mult.

Cel care ne-a apropiat a fost Pascal, câteva săptămâni mai târziu, în laboratorul de informatică. Am găsit-o pe Oz la calculatorul devenit deja al meu prin cutuma locului — desigur, în ultimul rând de mese. Pentru cineva ca ea, locul părea mai degrabă o ascunzătoare la capătul pământului. Eram surprins, dar nu voiam ca ea să remarce.

— V-aţi hotărât să schimbaţi aerul de palat cu tarlaua de la marginea satului? am întrebat-o în timp ce mă aşezam lângă ea.

— Ha, ha, ce-am mai râs! Te deranjez cumva? Aveai vreun angajament şi ţi-am stricat eu combinaţia?

Riposta lui Oz fusese directă, în stilul care îi făcea pe mulţi băieţi să se simtă nesiguri în preajma ei.

— Acum că toate fetele au văzut că mă vrei doar pentru tine, ce-aş putea să mai zic? Simte-te ca acasă.

Insinuarea mea a trezit drăcuşorul din privirea ei.

— Văd că ai replicile la tine! E bine, pentru că...

— Desigur, pe astea nu le las niciodată în bancă, mai ales în pauze.

— ...pentru că am nevoie de ajutorul tău.

N-a avut răgazul să-şi ducă gândurile până la capăt, pentru că băieţii ajunşi deja în sală porniseră un Bomberman în reţea, singura distracţie pe care o permiteau arhaicele calculatoare din dotarea liceului. Comparativ cu CS-ul, era ca şi cum ne jucam cu beţe şi pietre, dar spiritul de competiţie apărea negreşit şi spiritele se încingeau rapid. A mai fost timp doar de o jumătate de privire întrebătoare îndreptată spre Oz.

— Lasă, vorbim dup-aia, mi-a răspuns, dintr-odată pe un ton de mamă grijulie, de parcă preocuparea mea era lucrul cel mai important pe lume. Apoi a scos o mică oglindă din ghiozdan şi a început să se examineze, ţuguindu-şi buzele cum nu mai văzusem să facă vreo mamă până atunci.

Un déjà vu cu Noemi mi-a străfulgerat prin faţa ochilor, mi-am pierdut concentrarea şi jocul s-a terminat destul de repede. Ea încă se studia în oglindă, astfel încât era rândul meu să aştept — şi am profitat de răgaz ca să o privesc mai atent.

Şatenă, cu părul lăsat să se reverse liber până pe umeri. Faţă ovală, perfect echilibrată între cel mai dezarmant zâmbet pe care-l văzusem vreodată şi ochii cu străluciri verzui. Tenul puţin cam palid îi punea în evidenţă genele lungi, ce păreau să coboare un voal străveziu de mister dinaintea celui care îndrăznea să se apropie prea mult.

Am remarcat că mă privea şi ea în oglindă. Modul în care îşi mişca buzele, acum împrospătate cu un luciu discret, trăda o feminitate aparte — şi simţeam că oglinda acţiona ca un portal secret către o latură pe care fata nu o dezvăluia celor din jur. Scânteile ochilor ei mă fixau cu o intensitate care cerea o reacţie, un răspuns. Căutam de zor care putea fi întrebarea şi, cumva, am reuşit să-mi eliberez privirea din atracţia oglinzii, lăsând-o să alerge liberă prin sală.

Un tablou multisenzorial, cu laboratorul care se aglomera şi se umplea de foşnete pestriţe în fundal; apoi zumzetul stins al staţiilor de lucru înşiruite într-o simetrie albă — vulnerată de postura dreaptă a lui Oz, în prim-plan, într-o ţinută neagră, cu bluză şi pantaloni mulaţi pe corp, astfel încât formele trupului ei răzbăteau exact de acolo unde trebuiau să fie, generoase, dar în armonie cu statura ei nu foarte înaltă.

Şi atunci am înţeles. Fără să rostească un cuvânt, fără ca nici măcar să pară că interacţionează în vreun fel cu lumea din jurul ei, Oz îmi punea cea mai simplă şi mai evidentă întrebare ce se poate naşte între doi adolescenţi. Întreba dacă îmi plăcea ce vedeam, dacă îmi plăcea ea.

I-am regăsit privirea în intimitatea oglinzii şi am înclinat din cap, pregătindu-mă să-i răspund — când profesoara a intrat în clasă.

Nu mai eram pe aleea cu castani, nu mai erau nori, nici soare care să-i alunge şi să strice totul — şi totuşi clipa aceea părea că se destramă din nou. Incinta se umplu de zgomot, scaune hârşâite pe parchet, tastaturi ţăcănite de cei care-şi închideau jocul, trupuri frecate de bănci în drumul lor spre verticală. Însă Oz era tot acolo, zâmbind:

— Vorbim la pauză, i-am citit pe buze, după care a închis oglinda şi, odată cu ea, portalul magic.

Ora s-a scurs extrem de greu, din cauza stilului ciudat al profei, care, în loc de o sesiune practică de programare în laborator, ne supunea unei dictări monotone şi fără explicaţii. Oz nota cu ochii în caiet, dar cu gândurile în altă parte, după cum trădau diversele ei reacţii ironic-aprobatoare.

Când pauza a întrerupt peroraţia plictisitoare, Oz a lăsat caietul pe bancă, s-a rezemat în spătarul scaunului, picior peste picior şi cu mâinile împreunate. Laboratorul se golise şi, rămaşi singuri, mă simţeam de parcă trebuia să înceapă o şedinţă la psiholog. Mă privea pe sub gene şi conversaţia a pornit în cel mai contraintuitiv mod posibil:

— Deci...

Discuţia putea evolua într-o mie de direcţii. Am aşteptat să văd încotro voia ea să meargă.

— Observ că tu mai pricepi ceva din Pascalul ăsta (limbaj de programare lansat în 1970, numit după matematicianul, filosoful şi fizicianul Blaise Pascal).

Primul impuls a fost să mă disculp; programarea era obsesia lui taică-miu, nu a mea. Pe de altă parte, începusem să văd nişte legături cu exerciţiile de acasă şi trebuia să recunosc că-mi ofereau un oarecare avantaj. M-am hotărât să profit de el cât mai mult.

— La fel s-ar putea spune şi despre tine, judecând după reacţiile de mai devreme, i-am răspuns.

— N-am păcălit pe nimeni, nu-i aşa?

— Poate doar pe profă. La cât de preocupată era să dicteze din caietul ăla al ei (despre care ulterior am aflat că erau cursurile de programare ale unui student), aprobările tale sigur i-au întărit convingerea că ne citeşte o operă de succes. Dacă nu s-a obosit să ridice ochii din foaie, n-a prins poanta.

— Mda... dacă-mi doream încă o limbă străină, iaca am primit-o. Nu pricep nimic din ce zice asta – dar tu pare că da, aşa că m-am decis să stau cu tine la orele de info.

Ne apropiam de miezul problemei.

— Doar atât?, am iscodit.

— Doar atât, ce?

— Ăsta-i singurul motiv pentru care avem conversaţia asta?... Rămaşi singuri în toată sala, am presat eu puţin.

— Ar mai putea fi altul?, s-a prefăcut ea pusă în încurcătură.

— Nu ştiu, mă gândeam că îţi place ambianţa din colţul ăsta de laborator... compania, poate...

— Da, sigur, da... Oz răsuflă uşurată de-o greutate inexistentă. Mai ales compania, strecură ea printre buze şi printre gene.

— Atunci, să-ncepem!, am conchis eu, îndreptându-mă de spate şi trosnindu-mi câteva încheieturi, pentru impresia artistică.

— Să-ncepem ce? Acum Oz era într-adevăr nedumerită.

— Păi, explicaţiile pe textul ce tocmai l-ai scris în caiet, nu? Pentru o ambianţă şi o companie cât mai atractive, să îmbinăm utilul cu plăcutul, zic.

Cu mare greutate am reuşit să-mi menţin o mină serioasă, de mentor — dar mutrişoara ei deconcertată dovedea că reuşisem. Deruta a ţinut însă numai câteva clipe, apoi Oz s-a năpustit către mine, împungându-mă cu un deget pe care manichiura perfectă îl transforma într-un vârf de lance bont, rozaliu şi delicat.

— Auzi, măi acesta, tu să nu mă iei cu din astea... Voia să pară încruntată, însă din ochi arunca lumină şi chipul i se transforma în zâmbet... Puştiule!

Vârsta ei, cu un an peste a mea, trebuia să fie argumentul suprem de superioritate. Dar se ivise o oportunitate neaşteptată:

— Adică asta mă face puştiul cu prietena mai mare şi mai...

În mintea mea, cuvântul cheie era “prietenă”, însă pe Oz altceva o preocupa:

— Şi mai cum?!

— Şi mai... vedem noi, am întrerupt eu înfruntarea, făcându-i semn că nu mai eram singuri în laborator.

De data asta, Oz se încruntă a neputinţă. Degetul ei se ridică la verticală şi rămase aşa — semn clar de avertizare că disputa avea să se reia cu prima ocazie — cât Oz se pregăti pentru noua oră de dictare. Cu o mână îşi aranja cele necesare, iar cealaltă susţinea degetul în aer, de parcă îşi refăcea spaţiul personal la adăpostul unui scut invizibil.

Când, într-un târziu, degetul reveni într-o poziţie ceva mai firească, sala era plină şi toţi ne ridicam la intrarea profesoarei.

— Ei, încă găsiţi ambianţa şi compania, mai ales, pe gustul Dumneavoastră?, am întrebat privind-o cu coada ochiului.

Drept răspuns, am primit iarăşi degetul, de data asta împlântat ca o lance veritabilă, deloc boantă, în coasta mea. Amândoi ne prefăceam că eram atenţi la catedră, spionându-ne pe furiş, ea fără să renunţe la împunsătură, eu încercând să ignor senzaţia care devenea tot mai dureroasă.

Am înţeles că depăşisem clipa aceea, pe care altă dată o pierdusem fără speranţă. Nici acum nu ştiam clar ce vrem, niciunul dintre noi, însă eram amândoi curioşi să vedem unde ne putea duce flirtul.