Povestea unei adicţii: 7. Premiantul
Spre norocul meu, intrarea la liceu a acoperit golul lăsat de schisma dintre mine şi Dragoş. Noul anturaj semăna foarte bine cu gaşca de-acasă (fără să-l socotim pe Struţ, care era unic), până într-acolo încât împărtăşeam aceeaşi pasiune pentru fotbal şi jocurile pe calculator. Ce pierdusem într-o parte, câştigasem în cealaltă.
Ne găseam la o nouă linie de start, treceam printr-un moment de renaştere — experienţa anterioară a şcolii generale părând dintr-odată ceva antic şi de demult. Eram nişte străini, dar acest restart dat adolescenţei noastre ne făcea pe toţi egali.
Ceea ce fusese înainte aproape că nu mai conta, lucru care mă întrista şi mă bucura deopotrivă. Nu mai interesa pe nimeni că ajunsesem acolo ca premiant cu coroniţă timp de opt ani — dar, tot aşa, nici nu ştiau că ultima coroniţă o negociasem la sânge cu diriginta, în ultima zi de gimnaziu, după ce notele la nişte materii de necesitate îndoielnică îmi trăseseră în jos media generală.
Dintre toţi dascălii, profesoara de desen, o femeie al cărei chip masca perfect sensibilitatea şi respectul ei profund pentru artele vizuale, a fost singura care s-a gândit să ne facă viaţa mai uşoară, cu o evaluare în numai doi paşi: un desen la libera alegere a fiecăruia — şi o lucrare cu temă şi tehnică date.
Primul subiect n-a fost o problemă. Am prezentat o amforă decorată cu frize elaborate, în combinaţii de culori care-ţi luau ochii. În schimb, tema impusă — autoportret în acuarelă — a picat ca un blestem. Îmi plăcea să desenez, însă reuşitele mele în materie de fiinţe umane sau de orice fel erau tot atât de rudimentare ca picturile rupestre din manualul de istorie.
Prin urmare, când profesoara m-a chemat să-mi noteze autoportretul, m-am îndreptat spre catedră fără nici cea mai mică tragere de inimă. Am pus planşa pe masă, iar de-acolo ne privea un extraterestru care, în cea mai groaznică zi a vieţii lui, după o noapte nedormită, cu minţile băute, încercase să se transforme într-un om al cărui chip era o colecţie de cercuri. Capul era un cerc, în interiorul căruia ochii erau alte două cercuri, sub care se găseau cercurile şi mai mici ale nărilor — şi tot aşa, într-un adevărat fetiş pentru rotunduri.
Secundele treceau, ameninţând să devină minute, şi femeia nu spunea nimic. Priveam amândoi în tăcere cum planşa începea să se cuteze, pe măsură ce culorile se uscau, imaginea căpătând o tridimensionalitate care o făcea şi mai bizară.
— Dacă eram la un concurs, a zis ea într-un târziu, ar fi fost foarte simplu. Scoteam lucrarea ta în afara competiţiei. Dar... iată-ne aici, cu acest desen, pe care nu-l pot trece cu vederea, oricât mi-aş dori eu s-o fac.
Apoi s-a lăsat iar liniştea. Se auzea doar foşnetul pensoanelor celorlalţi. Planşa se usca mai departe, iar orbitele creaturii căpătau acum adâncimi pe care mie mi-ar fi fost imposibil să le redau vreodată.
— Deci... a încercat profesoara să-şi facă din nou curaj... tu te-ai uitat în oglindă, ţi-ai propus să pictezi ce-ai văzut şi a ieşit... asta?
— Sunt foarte convins că e foarte aproape de realitate, am spus eu în loc de confirmare, fiindcă m-am uitat în oglindă înainte de teza la matematică, şi nimeni nu arată de milioane înainte de o teză la matematică.
Profesoara a ridicat o sprânceană, cu o alonjă cum nu mai văzusem la nimeni până atunci. Părea gata să-i sară de pe frunte. Dacă s-ar fi întâmplat, chiar şi astfel distorsionat, chipul femeii tot ar fi părut angelic în comparaţie cu al “prietenului” de pe foaie.
Apoi mi-a trecut în catalog un cinci, care semăna cu un şase şi ar fi putut deveni chiar un opt în anumite condiţii – insuficient ca să-mi salveze media şi seria de coroniţe, neîntreruptă din clasa întâi. Coroniţele acelea împiedicau cârcotaşii să mă ia peste picior şi le ţineau pe babele de la bloc ceva mai liniştite: ...ai noroc că eşti premiant şi mai e o speranţă cu tine, c-altfel aveam eu ce să-i spun lu’ doamna Boca!. La zece ani după Revoluţie, să fii premiant încă mai însemna ceva în învăţământul românesc. Trebuia să lupt pentru laurii mei.
Privirea profesoarei îmi spunea clar că orice discuţie era închisă. Prin urmare, singura speranţă rămânea diriginta. Dar cum să negociez cu ea când eu plecam la liceu şi nu mai aveam, aşadar, nimic de oferit? Soluţia era una singură: diriginta trebuia să facă şi ea pasul spre liceu.
În ultima zi de şcoală, cu câteva zeci de minute înainte de festivitatea de premiere, într-o sală de clasă se derula ceea ce părea a fi o ascultare în toată regula: profesoara aşezată la catedră, băiatul ridicat în picioare în ultima bancă, şi restul clasei mutându-şi privirile de la unul la altul, ca la tenis.
Pledam pentru coborârea baremului cu sutimile de care aveam nevoie. Căutam să o duc pe dirigintă cu mintea la începutului noului an şcolar, când palmaresul de premiant în şcoala generală ar fi dat un plus de încredere bobocilor în prima lor zi de liceu. Însă porneam cu şansa a doua şi femeia îmi returna cu încăpăţânare toate “mingile” pe care i le trimiteam la “fileu”. Totuşi, eram decis să nu abandonez şi, după mai bine de o oră de schimburi de replici dintr-o parte într-alta, determinarea mea a dat roade. Femeia a cedat şi baremul a coborât chiar un pic mai jos decât mă aşteptam. Trecusem cu brio primul meu test de negociere în afaceri
Acum, ajuns unde îmi dorisem, nimănui nu-i păsa de aventura de până atunci. Laurii câştigaţi cu greu mai înainte nu mai valorau mare lucru. Aripile sfârşitului de gimnaziu dispăruseră; intrarea la liceu mă adusese cu picioarele pe pământ.