Povestea unei adicţii: 41. Vara de fotbal

Disclaimer: unele fragmente din acest episod sunt preluate din segmentele deja publicate aici. Este consecinţa review-ului pe care l-am făcut recent. De-aici înainte revenim la text original, la prima vedere.

Am decis să iau o pauză de la calculatoare. Cei de la sala de internet trebuiau să uite de mine un pic. În plus, vremea frumoasă îşi intra în drepturi, iar aerul cald şi zilele tot mai lungi îndemnau lumea la mişcare şi distracţie în aer liber. Urma luna intensă a campionatului de fotbal al liceului.

Ne pregătisem pentru competiţie încă din iarnă – una cu ore de sport numai de la șapte dimineața, în urma unui exercițiu de planificare pedagogică ratat în cancelaria liceului. O iarnă ca-n povești, în care mai întâi ninsese abundent, apoi venise gerul. O iarnă în care oamenii normali la cap ar fi căutat să scape în orice fel de supliciul acelei înviorări forțate. Cum făcuse Oz, care se blindase cu scutiri medicale ce atestau, dincolo de orice îndoială, că prezența matinal-hibernală în apropierea oricărei facilități de sport era un pericol major pentru biata fată. Avea un număr impresionant de scutiri, încât gurile rele spuneau că le folosea ca push-up la sutien. Zvonul împărțise vestiarul băieților în două: cei care o admirau pentru abilitatea de a produce atâtea hârtii și cei care considerau că decolteul lui Oz nu necesita augmentări de niciun fel. Taberele nu erau neapărat în contradictoriu și susțineau din plin ideea că era unul dintre decolteurile de top ale clasei.

Așa ne încălzeam în diminețile înghețate: cu povești despre fete – și cu un bidon de vin roșu de țară, care se materializa când și când în ghiozdanul colegului meu de bancă. Prima dată când a apărut, l-am dat din mână-n mână și l-am golit la iuțeală. A doua oară ne-am întrebat dacă nu cumva era un pic greșit (din mai multe puncte de vedere) că începeam ziua cu alcool; nimeni n-a știut să răspundă și întrebarea a rămas uitată într-un dulap din vestiar. A treia oară, și de-atunci înainte, ne-am spus că orice nu ne omoară ne face mai puternici.

Și vinul acela băut la repezeală chiar ne dădea puteri. Ne schimbam în treninguri, bifam prezența în sala de sport şi ieșeam la zăpadă, în pofida rugăminților și amenințărilor profesoarei. Trecuse exact atât timp cât era necesar ca alcoolul să ajungă din sânge în creier, unde exploda euforic. Devenisem imuni la gerul care ne mușca de fețe, ori la contactul dureros cu mingea care căpăta duritatea unui bolovan.

Dincolo de gardul care împrejmuia mica arenă, restul lumii privea ca la zoo cum ne agitam în ţarcul acela îngheţat. Nu aveam nicio strategie de echipă; funcționam în baza unui singur gând: mereu înainte, să ţinem mingea cât mai departe de careul nostru. Eram o gloată pestriţă şi, deloc suprinzător, clasa noastră nu era printre favorite la câştigarea competiţiei. Dar lumea se strângea la meciurile noastre ca la bâlci.

În cealaltă echipă, însă – cea de acasă, a copiilor betoanelor –, rolurile din teren erau foarte clar stabilite, aveam un lider şi aveam un sens. Dragoş era, natural, atacantul nostru. Niciodată nu s-a pus problema ca el să fie altundeva decât, acolo, în faţă, marcând goluri. Era un dat. Aşa cum ştiam că fotbalul e joc de picior, la fel ştiam că Dragoş e vârful. Fizicul îl ajuta clar: înalt, cu o palmă peste mine sau peste Struţ, atletic şi cu un nas acvilin, care se potrivea de minune când pornea ca un uragan, cu mingea la picior. De asemenea, şi tehnica îl servea aproape fără greş. În general, niciunul dintre noi nu-i putea sta în cale, poate doar Struţul, dacă prindea o zi bună.

Cei doi erau colegi în atac, însă era o mare diferenţă între ei: egoismul. Struțul se băga în situații imposibile cu o încăpăţânare incorigibilă. Odată la nu știu câte încercări, schemele îi ieșeau și atunci reușea o acțiune de generic. Dar când se întâmpla să-și forțeze norocul cu nesimțire, se surprindea singur cu gafele sale. Atunci începeau înjurăturile.

Și cu nimeni nu era mai îndârjit schimbul de "amabilități" decât cu Bogdan.

Era cel mai robust dintre noi; suficient de înalt, cu o uşoară tentă măslinie a pielii şi părul negru tuns scurt, întrezăreai în el silueta unui bouncer de la un club de noapte. Singurul imbold care l-ar fi făcut pe Bogdan să alerge era un pericol iminent pentru viața lui. Altfel, abia dacă se urnea din loc. Prin urmare, ca o ţestoasă hotărâtă să-i facă viaţa amară iepurelui (ca să rămânem în sfera analogiilor faunistice), Bogdan îl boscorodea pe Struț ori de câte ori acesta feștelea vreo acțiune. Enervat de ratare și scos din minți de celălalt, Struțul răspundea cu unele dintre cele mai imaginative obscenităţi. Cine avea atunci proasta inspirație să facă vreun comentariu era pe dată luat și el la "poceală", spre marele amuzament al lui Bogdan. Și astfel, cei doi ajungeau în aceeași tabără, luându-l în colimator pe un al treilea. O dinamică pe care asistența o savura din plin, pentru unii fiind chiar partea cea mai reușită a reuniunilor noastre fotbalistice.

Eu eram portar, mă ajutau statura şi nonşalanţa, câteodată la limita masochismului, cu care mă aruncam în calea mingilor. Ajunsesem în postura aceea de nevoie, fiind printre cei mai nepricepuţi la driblinguri şi alte scheme. În schimb, ţineam mingea afară din poartă cu o încăpăţânare enervantă pentru adversari – şi, odată ce am descoperit motivaţia asta, nu am mai jucat pe alt post; bineînţeles, exceptând cazurile când Struţul trebuia să mă înlocuiască drept penitenţă pentru lipsa lui de inspiraţie din atac.

Cu Dragoş şi Struţul însărcinaţi să bage mingea în poarta adversă, cu mine care s-o apăr pe-a noastră şi cu Bogdan pe post de observator-comentator-agitator, formula standard de joc era aproape completă. Ce posturi mai rămâneau, le reveneau celorlalţi copii ai betoanelor, prin rotaţie; primeau şansa să contribuie fie la jocul din teren, fie la atmosfera grupului.

Aşa am trăit o vară pe asfaltul încins de soare, ori pe cimentul spălat de ploi, învăţând ce înseamnă spiritul de echipă şi de sacrificiu şi cum să gestionăm deopotrivă bucuria unei reuşite sau amarul unui eşec colectiv.

Prin Infoclub nu am mai trecut. Dependenţa de calculatoare şi de Counter Strike devenise foarte uşor de controlat. Dragoş nu renunţase la vizitele lui, dar nu-l întrebam niciodată despre Diana. Serile când ne întorceam obosiţi de la fotbal, târşâindu-ne picioarele prin parc, aveau un farmec aparte, ce nu se potrivea cu fanteziile lui despre puştoaica blondă. Iar legătura cu Ema o păstram prin scrisori, şi numai dacă strecura ea câteva rânduri şi pentru mine printre paginile pe care i le trimitea iubitului ei, limitându-mă la banalităţi inofensive. Nu-l întrebam pe Dragoş nimic nici despre această relaţie – voiam plausible deniability faţă de triunghiul amoros, destul de şubred, pe care prietenul nostru se încăpăţâna să-l ţină în picioare.