Povestea unei adicţii: 4. O lume nouă (intermezzo)

Între mania săpatului şi mingile bubuite de mașinile parcate printre betoane, între meciurile de fotbal pe tarlaua din curtea blocului (vezi episodul 3), unde se puneau odată rufe la uscat, și cele pe terenurile de sport din oraș — s-a scurs o Revoluție, au mai trecut nişte ani dup-aceea, iar pe harta copilăriei a apărut un reper nou: cinematograful.

Primul film l-am văzut la Cinema Forum, unul dintre cele trei din oraș. O sală neprimitoare, luminată slab, cu scaune roase de șoarecii care, fără jenă, țineau companie celor nu mai mult de cinci-șase oameni dărdâind în rândurile din spate. Era un sfârșit de iarnă friguros, la jumătatea anilor '90, și nici nu se punea vorba de căldură în sala mizeră.

Am intrat de mână cu taică-miu, mult prea entuziasmat ca să-mi pese de asemenea detalii. Urma să-l vedem pe King Kong, așa că nu conta că filmul era vechi de câțiva ani deja, ori că instalația audio rudimentară transforma coloana sonoră într-o polifonie aproape indescifrabilă. King Kong răgea și se bătea cu pumnii în piept, larger than life după cum spunea chiar filmul, și eu eram fascinat. Mai văzusem filme pe video — celebrele casete VHS, date pe sub mână, copiate și derulate până la limita imposibilului, dublate în română de unica (din toate punctele de vedere) Irina Margareta Nistor —, dar nimic nu se compara cu senzația ecranului uriaș din sala de cinema. Îmi simțeam ochii mari, gata să-mi sară din cap, încercând să cuprindă toate imaginile ce se derulau dinaintea lor. Eram un pui de om al cavernelor, ce tocmai ieșise din peșteră și descoperise o lume nouă.

Vizita aceea la cinema, la matineu, e una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le am cu taică-miu. Peste încă niște ani, am văzut împreună Pearl Harbor (2001). De data asta, am mers la ultimul spectacol de seară, mult peste ora mea de culcare din timpul școlii. Sentimentul că făceam ceva altfel interzis, precum și subiectul filmului (al doilea război mondial, practic obsesia mea dintotdeauna), m-au făcut să mă simt în al nouălea cer. Când m-a adus înapoi la bunici, era aproape miezul nopții, străbătusem întreg centrul orașului pe jos, iar gura nu-mi tăcuse o clipă.

Nu se întâmpla foarte des ca eu și taică-miu să ne înțelegem, cu atât mai puțin să vorbim despre cinema. Dar când o făceam, descopeream producții una și una. Așa am aflat despre Star Wars, trilogia inițială — filme pe care el le văzuse de atâtea ori, încât pierduse numărul. La puțin timp după ce am împlinit 30 de ani, saga SF s-a relansat cu partea a VII-a, The Force Awakens. Un eveniment care a propagat un val de emoție în întreaga lume, deci prilejul perfect de a retrăi experiențele cinematografice din copilărie alături de taică-miu. De data asta, eu aveam să-l duc pe el la film.

Eram convins că nu mai păşise într-un cinema tocmai de la acel Pearl Harbor din urmă cu 15 ani, când condițiile nu se comparau cu sala modernă de multiplex care ne aștepta acum. În plus, povestea noului film se lega direct de cea pe care o știa el din anii '70-'80, iar peste personaje trecuse același timp care trecuse și peste el. Toate acestea îmi creau o stare de nerăbdare entuziastă și abia așteptam să ne găsim locurile în sala plină până la refuz. Filmul țintea nostalgia publicului și noi aveam să fim acolo, oferindu-ne pe tavă.

Totul a fost așa cum m-am așteptat. Chiar dacă n-a prea convins cu motivul existenței sale, filmul mi-a insuflat căldura reîntâlnirii unui prieten vechi, cu care depeni amintiri și întâmplări de demult. Am vrut să împărtășesc asta cu taică-miu... dar l-am găsit ațipit în scaun. Trezirea Forței nu fusese destul de puternică pentru a-l ține treaz toate cele 138 de minute ale proiecției.

Propria mea trilogie, a filmelor văzute la cinema cu taică-miu, tocmai primise cel mai anticlimactic final posibil.