Povestea unei adicții: 37. Eva şi tânărul cu cartea (Intermezzo)

La câteva luni după prima noastră “întâlnire”, Eva a urcat din nou pe scena Filarmonicii din Bacău, în două seri consecutive. În prima fusese, din nou, vioara întâi a orchestrei. Și-a luat locul în stânga dirijorului, învăluită într-o rochie turcoaz ca o zeiță de apele mării ce tocmai o îmblânzise. Mi-a făcut iarăși din ochi, ștrengărește, înainte de a da semnalul de început muzicanților.

În a doua seară a fost solistă, într-un concert pentru vioară și orchestră. De data asta stătea în dreapta dirijorului, la câțiva metri chiar în fața mea. I-a făcut semn că e pregătită cu o ușoară înclinare a capului și cu un zâmbet larg – în timp ce mă fixa cu privirea. Am avut senzația că-mi spunea mie că era gata de recital și am simțit cum mă pierd și mă înroșesc până în vârful urechilor. M-am pitit în spatele Căpitanului Fracasse, cartea pe care o citeam, pândind pe furiș rochia aurie cu sclipiri metalice, știind ce comoară plină de erotism se ascundea sub ea.

În pauza spectacolului, M. a vrut să-și prezinte omagiile Evei, împreună cu un buchet de flori. Ea îl cumpărase, eu trebuia să-l ofer. Când m-a luat de mână ca s-o urmez spre încăperile artiștilor, mi s-a pus un nod în gât. Eram împreună cu venerabila doamnă Alexandrescu și norocul nostru a fost că ne-am întâlnit în foaier cu dirijorul Ovidiu Bălan, care îl cunoscuse bine pe soțul ei. Discuția s-a înfiripat imediat, doamna Alexandrescu a prezentat-o pe M. – și așa ne-a găsit Eva.

După un schimb de amabilități, M. m-a introdus pe mine și i-am oferit Evei buchetul de flori.

– Oh, iubesc florile, sunt minunate! Iar tu ești un drăguț, mulţumesc! a rostit în timp ce lua ofranda. De fapt, trebuie să recunosc că eu și Andrei ne știm destul de bine, a adăugat ea.

Remarca i-a luat pe toți prin surprindere. Eu am simțit că rămân fără aer. Sângele îmi năvălise în obraji și-mi simțeam capul ca un vulcan gata să erupă.

Prima și-a revenit din uimire M., dar numai cât să formuleze din priviri o întrebare nerostită.

– Vreau să spun că, de fiecare dată când vin la Ateneul din Bacău, îl văd acolo, în primul rând, adâncit într-o carte. Unii se întreabă cum poate cineva citi cu o orchestră întreagă răsunând lângă el. Alții – și aici Eva i-a aruncat o ocheadă dirijorului, care s-a împurpurat pe dată – cred că e lipsă de respect la adresa artiștilor. Eu, una, mă gândesc că muzica e menită să ne facă să visăm. Iar dacă muzica mea, a noastră, devine fundalul unei imaginații tinere, aprinse de literatură, mă simt bucuroasă și împlinită.

Puteam să respir din nou; revenisem la viață. Lângă mine, o simțeam pe M. mândră de recunoașterea pe care o primisem. Dirijorul Ovidiu Bălan a prins și el glas:

– Ei, dar tinerii aceștia ai noștri formează de-a dreptul o echipă… Atunci, stimate doamne, propun să lăsăm tinereții spațiul minutelor de pauză rămase, cât timp îmi veți face onoarea, sper, să vă prezint câte ceva din culisele Filarmonicii noastre dragi.

Bărbatul distins și cele două doamne elegante s-au îndepărtat, iar eu am rămas singur cu Eva. Eram împrejurați de oameni și foșnet de glasuri, dar mi se părea că rămăsesem doar noi doi pe întreg Pământul — deasupra căruia bubuia asurzitor inima mea.

– Mă însoțești să las buchetul în cabina mea? Chiar sunt niște flori minunate!…

Am dat vag din cap și am pornit amândoi agale pe hol.

– Vii des la Ateneu? Sau e doar o coincidență că te-am prins de fiecare dată când am ajuns eu pe-aici?

– În fiecare joi, cu M. și cu doamna Alexandrescu…

– Of, și eu care credeam că am un fan înfocat! m-a întrerupt, prefăcându-se întristată preț de o clipă.

– …Nu știu cum am ajuns în formula asta, dar a început să-mi placă. Apoi am descoperit că pot să citesc și toată lumea e fericită, cred: M. că mă culturalizez, eu că o fac altfel decât își propusese ea… Dar sunt unele “bucăți” muzicale care chiar îmi plac, chiar dacă nu pare.

– Bănuiesc că, dacă zici, aşa o fi. Din orchestră n-am cum să-mi dau seama. Eşti mereu cu ochii-n carte, pierdut într-o altă lume. Cred că de asta e un pic supărat maestrul Bălan. Are impresia că ignori orchestra, ca şi cum te-ai aşeza lângă scenă doar că să arăţi că nu te interesează ce se întâmplă pe ea. Deşi am văzut eu ce priviri strecurai pe lângă marginile cărţii…

Cabina parcă se mutase la celălalt capăt al lumii. Nu mai ajungeam şi mă rugam deja ca marmura edificiului să se despice spectaculos şi să mă înghită în adâncurile ei.

– Dar să ştii că eu am vorbit serios mai devreme. Dacă muzica te poartă cu ea în universul cărţilor, eu nu pot decât să mă bucur. Iar maestrul o să înţeleagă el…

După un colţ ne-am trezit faţă în faţă cu aceeaşi încăpere în care mă refugiasem cu câteva luni în urmă. Eva a deschis uşa, a păşit înăuntru şi s-a îndreptat spre o vază uriaşă de masa cu oglindă.

– După cum vezi, prietenii mei de la Filarmonică se aşteptau să primesc flori, dar nu şi musafiri. Prin urmare, ai să mă ierţi că nu am nimic să te servesc.

Mi-a făcut semn înspre fotoliul întors cu spatele la oglindă. M-am aşezat şi ea s-a proptit în mijlocul camerei, cu mâinile în şolduri.

– Nici mai demult, când am venit pentru prima dată aici, nu mă aşteptam să primesc vizitatori. Dar, se vede treaba, nu-i cum se potriveşte, ci cum se nimereşte. Aşa-i?

Am îngheţat. Ştia. Nu înţelegeam cum, dar ştia că fusesem acolo, în cameră, că o văzusem... De fapt, nu mai înţelegeam mare lucru, fiindcă, puţin câte puţin, creierul mi se topea. Mă simţeam ca una dintre muştele pe care Tudor, unul dintre colegii de la liceu, le prindea când era soare, ca să le ardă apoi cu lupa.

Ochii ei treceau prin mine şi dincolo de mine.

– Da, te-am dibuit, ascuns acolo, după canapea. Şi prima dată am vrut să ţip. Apoi să arunc cu ceva în tine (eram prima dată aici, oamenii nu prea mă cunoşteau, n-aveam vază pregătită). Dar m-am liniştit. Ce-mi puteai face? La cât de furioasă eram, dacă te-ai fi apropiat de mine, ai fi regretat amarnic.

Cu toată ruşinea care mă cuprinsese, am ridicat spre ea o privire curioasă.

– Da, da, furie… Vrei să ştii de ce?

S-a apropiat de fotoliu, l-a răsucit spre oglindă, şi-a sprijinit ambele mâini pe spătarul generos şi a continuat, privirile noastre reflectându-se acum una într-alta.

– În seara aceea, chiar înainte de a veni la Ateneu, am aflat că soţul meu mă înşela. Bănuiam de mai demult; într-un fel, era cumva inevitabil, cum eu călătoresc mult cu concertele. Dar în seara aceea am primit dovada de netăgăduit. M-am simţit slabă, umilită… Prima reacţie a fost să pun mâna pe telefon, să sun la Filarmonică şi să le spun că nu mai vin. Apoi m-am gândit cum ar fi să plec, fără să spun nimănui nimic. Nici la Filarmonică, nici acasă, la nimeni – să plec, pur şi simplu. Dar m-am liniştit… Cred că ăsta e norocul meu: mă aprind ca o vâlvătaie, simt că o să mistui totul în jur, inclusiv pe mine, dar apoi îmi revin. Că altfel…

Preţ de câteva clipe i-am pierdut şirul gândurilor, revăzând-o într-o străfulgerare cum era îmbrăcată atunci, în rochia roşie ca o vâlvătaie.

– …deci mi-am dat seama că nu eram singură. Apoi te-am văzut în oglindă pentru o fracţiune de secundă, cât să clipeşti o dată şi… Ştiam că mă priveşti. Şi mi-a plăcut. Privirea ta mă făcea să mă simt ispititoare. Dorită. În control. Din nou puternică.

A făcut o pauză. Ca şi atunci, inima-mi bătea în piept, în gât sau izbindu-se de pereţi. Şi-a pus mâinile pe umerii mei. Mă ţinea captiv în fotoliu, după cum privirea ei mă ţintuise în oglindă. S-a aplecat uşor spre mine şi i-am simţit parfumul.

– Spune-mi… Aş greşi dacă aş presupune că încă n-ai fost cu o fată până acum? Ştii tu, doar tu cu ea şi nicio haină între voi…

Am dat din cap că nu.

– Atunci mă bucur că am fost eu prima ta experienţă de genul ăsta. Dezbrăcându-mă în faţa ta simţeam cum mă lepăd de ceea ce a devenit în seara aia trecutul. Când m-am privit apoi în rochia de scenă, ştiam că sunt pregătită pentru un nou început. Şi-ţi mulţumesc pentru tot ce-ai făcut pentru mine în doar câteva minute, privindu-mă.

S-a aplecat şi mai mult, cât să-mi lase un sărut pe obraz şi câteva şoapte în ureche:

– Şi sper că te-am răsplătit şi eu cu ceva frumos.

S-a ridicat, s-a privit în oglindă, şi-a aranjat câteva imperfecţiuni care nu existau şi a exclamat cu o voce veselă:

– Şi acum, dragul meu, condu-mă, te rog, la colegii mei! Mai avem încă o parte bună din spectacol!... Şi m-aştept, tinere cu cartea, să te văd acolo, în primul rând, indiferent la orchestră – dar nu şi la muzica ei.

Câteva minute mai târziu, a urcat pe scenă, a învăluit sala cu zâmbetul ei din perle, mi-a făcut semnul “nostru” şi apoi a deschis partea a doua a concertului.

Nu am mai citit nimic în seara aceea. L-am pus pe Căpitanul Fracasse pe scaunul de lângă mine, cu faţa în jos, ca să mă bucur nestingherit de spectacol. La un moment dat, dirijorul Ovidiu Bălan şi-a dat seama că eram atent la orchestră şi mi-a făcut un semn apreciativ şi fugar. Doar că, pentru mine, pe scenă nu exista nimic altceva decât o singură vioară.

A fost ultima dată când am văzut-o pe Eva.