Povestea unei adicţii: 18. Eva

Sfârşitul de an şi apropierea Sărbătorilor de iarnă prilejuiau reprezentaţii memorabile pe scena Ateneului din oraş. Elementul de noutate faţă de restul stagiunii erau invitaţii din străinătate, ce aduceau un suflu nou atât în orchestră, cât şi printre fanii acesteia. Iubitorii de muzică simfonică umpleau de fiecare dată sala de concerte, iar când ieşeau pe holul Ateneului părea că micul oraş de provincie se transforma într-un centru cultural cochet şi cosmopolit.

Iar noi eram acolo. În fiecare joi. Eu şi Dragoş.

Acela era secretul nostru. Preţ de două ore în fiecare săptămână, încă de la vârste mai mici, ne rupeam de curtea blocului, de sălile de net şi de copiii betoanelor – afişându-ne printre oameni care înţelegeau arta şi pătrundeau muzici vechi de sute de ani, de la Mozart, Beethoven, Bach şi o pleiadă de alţi compozitori.

Şi nu ne era clar niciunuia cum ne pricopsisem cu obiceiul ăsta.

Din partea mea, maică-mea avusese întotdeauna o înclinaţie spre ştiinţele umaniste: îi plăceau cărţile, limbile străine, muzica (învăţase singură să cânte la chitară) şi desenul (îşi imagina propriile rochii, le desena pe hârtie, apoi le decupa în tipare de croitorie şi, într-un final, le cosea singură, stârnind de multe ori admiraţia cunoscuţilor). Din partea lui Dragoş, bunica lui era apropiată de alte câteva doamne venerabile, soţii de muzicieni.

Cred că V., fratele meu, şi Rodica, mama lui Dragoş, fuseseră liantul dintre cele două familii – şi, prin extensie, dintre toate aceste femei cu o cultură fascinantă.

Lui V., cumplitul său retard mental îi răpise mai toată bucuria unei vieţi normale, cu excepţia unui singur lucru: muzica. V. simţea sunetele şi trăia armoniile prin fiecare fibră a lui. Era unica modalitate prin care universul exterior se putea conecta la lumea interioară captivă în fiinţa lui. Pesemne că Rodica, înzestrată cu acel simţ special pe care doar mama adoptivă a unei întregi cete de copii îl poate avea, văzuse până în sufletul lui V. şi îi descoperise sensibilitatea aparte, înţelegând că noi, ceilalţi, trebuia să-i învăţăm limbajul acela.

Universul găsise un mod de a-i aduce alinare lui V.. Rodica, însă, i-a cerut universului să-şi pună în mişcare şi mai multe din energiile lui, ca Dragoş şi cu mine să devenim cavalerii ce însoţeau grupul de femei distinse la concertele de la Ateneu.

În fiecare seară de joi păşeam în high-class-ul oraşului – sau, mai bine zis, alergam printre membrii săi ce purtau discuţii de societate pe holul Ateneului. Căci noi tot copii ai betoanelor rămâneam şi acela era momentul nostru de evadare: în pauza spectacolului, când jucam prinsa şi spărgeam gravitas-ul unui concert de muzică simfonică.

Într-o asemenea împrejurare, febra jocului ne-a făcut să nu mai ţinem cont de limitele obişnuite şi am ajuns să alergăm în zona cabinelor destinate membrilor orchestrei. Eu eram cel urmărit şi, ca să îl păcălesc pe Dragoş, am intrat într-una dintre încăperi şi am tras uşa după mine.

Era o cameră nu foarte mare, pătrată şi fără ferestre. Lângă peretele din faţa mea, dar nu lipit de el, se întindea o canapea din piele. În stânga se înălţa un dressing din lemn masiv, cu uşile întredeschise; una dintre ele părea cuprinsă de o flacără gigantică, dar mi-am dat seama că era o rochie roşie pusă pe umeraş. În dreapta se găsea un fotoliu imens, în faţa unei mese de toaletă şi a unei oglinzi prinse într-o ramă cu becuri mari; erau stinse, camera era luminată de undeva din tavan. Colţul dintre canapea şi masă era suficient de spaţios pentru un paravan de interior, în spatele căruia se puteau schimba şi proba ţinute.

L-am auzit pe Dragoş comentând pe hol, astfel încât am sărit după canapea. Abia am reuşit să-mi găsesc locul în ascunzătoare, că uşa s-a deschis, nişte paşi i-au trecut pragul, apoi s-a închis la loc – şi s-a încuiat. La asta chiar nu mă gândisem. Eram prins în capcană!

Paşii au început să se mişte prin cameră şi mi-am ţinut răsuflarea. Îl şi vedeam apărând deasupra mea, cu-n rânjet până la urechi şi cu replica lui pentru asemenea împrejurări: Te-am găsit, bulangiule!

Doar că paşii erau moi, nicidecum ai unui vlăjgan încins de alergătură, şi nimic ameninţător n-a răsărit de după mobilă. Altcineva era în încăpere, o persoană care s-a dus la dressing, apoi a aruncat ceva pe canapea, o haină, după care s-a lăsat în fotoliu, împingându-l pe podea.

Inima-mi bătea în piept, în gât sau izbindu-se de pereţi. Am ridicat uşor capul peste spătarul canapelei. Fotoliul era cu spatele la mine şi tot ce dezvăluia din ocupantul său era mâna unei femei odihnindu-se pe o margine. A rămas acolo momente bune, în timp ce eu îmi frământam zadarnic mintea în căutarea unei idei salvatoare, apoi a dispărut şi proprietara s-a ridicat.

Femeia s-a dus în faţa mesei de toaletă şi, spre marea mea bucurie, am realizat că eram într-un unghi mort şi nu puteam fi văzut în oglinda înaltă, dar destul de îngustă. La adăpostul canapelei şi al principiilor opticii, am privit-o mai atent pe vizitatoarea mea. Era înaltă, cam de o seamă cu mine. Purta o rochie dintr-o lână fină, ce părea un pulover lungit până sub genunchi, mulată atrăgător pe trupul suplu. Părul negru, cu reflexii metalice, îi cădea drept până dincolo de umeri.

A mai făcut o mişcare şi oglinda mi-a oferit imaginea  ei completă. Un chip oval, cu ten bronzat, ochi umbriţi de gene prelungi, nas mic dar cu linii ferme, buze frumos conturate într-o nuanţă de roz pal, o bărbie curajoasă cu o gropiţă drept în mijloc. Portretul unei femei trecute de 30 de ani, fermecător ca un pastel de vară în care culorile se topesc unele în altele şi devin lumină caldă – poate cel mai frumos pe care îl văzusem vreodată. Privirea trăda o oboseală ascunsă, dar simţeam că, văzându-se în oglindă, era conştientă de feminitatea ei.

Cu mişcări lente, ale ei sau ale realităţii care se destrăma în jurul meu, şi-a desfăcut un fermoar discret şi rochia a căzut la pământ, dezvăluind totul. Un corp ca o sculptură lucrată de un artist obsedat de perfecţiune. Niciun detaliu nu fusese uitat la voia întâmplării, nicio rotunjime a trupului lăsată să strice armonia, nicio cută a pielii nu-şi exagera prezenţa. O curgere fluidă de contururi ispititoare, un amestec de senzualitate şi sexualitate – oare la asta se gândise Dumnezeu când făcuse femeia?

M-am surprins singur cu întrebarea asta, dar am decis să păstrez comparaţia implicită. Eram un profan ascuns în raiul tainic al Evei – prima femeie care se dezvăluia ochilor mei în carne şi oase... Şi mai ales carnea îmi trimitea simţurile într-o vrie necontrolată. Avea sânii ca două pere pârguite, cu vârfuri de ciocolată. Fesele i se arcuiau hipnotic, pline şi dure. Iar acolo, în faţă, triunghiul pubisului acoperit de un puf negru mă acapara ca un magnet, arzându-mi retinele şi imaginaţia, muntele lui Venus pe care fiecare adolescent îşi dorea să-l coboare până în adâncurile-i fremătând de fantezii şi dorinţe.

Eva se privea şi eu ardeam privind-o. Clipa aceea încremenise în timp şi nimic nu mai exista în jur, decât trupul ei de o goliciune perfectă. Dar ea a făcut timpul din nou să curgă, întorcându-se spre dressing, aruncându-mă înapoi în şanţul din spatele canapelei. Am auzit-o mişcându-se prin cameră şi, când am îndrăznit să ridic privirea, am descoperit-o iar la oglindă, de data asta cu o lenjerie de dantelă neagră ca umbra unui păcat, făcând ispita şi mai rea... O bătaie în uşă a căzut ca un tunet şi am plonjat din nou în tranşee, ca şi cum acolo era rezerva mea de oxigen şi luciditate. O voce de dincolo a anunţat cinci minute, astfel că ea îmbrăcase deja rochia roşie când am scos din nou capul. Acum vedeam aievea vâlvătaia ce-mi ardea fiinţa. S-a rujat, punându-şi flăcări şi pe buze, a încălţat nişte pantofi uşori, ce au dispărut în faldurile de foc, a descuiat uşa şi a părăsit încăperea.

Am urmat-o după câteva minute, ieşind din ascunzătoarea mea clătinându-mă, răvăşit şi nesigur de ceea ce tocmai se întâmplase. Când am ajuns în hol, am simţit lumea reconstruindu-se în jurul meu. Oamenii se grăbeau către locurile lor din micul amfiteatru, complet neştiutori că timpul îşi pierduse o clipă de perfecţiune – şi eu o găsisem în spatele unui canapele de piele.

În sală, pentru a nu sabota efortul celor de pe scenă şi experienţa celor din public, regula era ca eu şi Dragoş să urmărim concertul separat. L-am văzut la locul lui, îndreptându-şi elocvent pumnul către mine, şi m-am îndreptat către primul rând, unde stăteam eu. Fix pe mijloc.

Eram singur – nimeni nu stătea acolo, nici chiar când sala era altfel plină. Unii susţineau că aşa ofereau mai mult spaţiu instrumentiştilor de pe scenă, dar eu nu eram convins de argument, profitând de exclusivitatea primului rând la fiecare concert, ca să citesc în linişte. Înconjurat de muzica unei întregi orchestre şi fără nimeni în preajma mea, îmi construiam o bulă de linişte în care devoram metodic carte după carte.

Oamenii cu instrumentele s-au ridicat în picioare, publicul a izbucnit în aplauze şi pe scenă a urcat dirijorul. A aşteptat zâmbitor ca aplauzele să contenească, apoi a prezentat-o pe invitata de onoare a serii. Aplauzele au pornit din nou şi scena a luat dintr-odată foc – când a apărut ea. Eva.

Flacăra roşie s-a apropiat de bărbatul cu baghetă, care i-a sărutat ceremonios mâna, după care s-a întors către audienţă, cuprinzând sala cu privirea şi înclinându-se în semn de apreciere. După care s-a aşezat lângă dirijor, pe singurul scaun rămas liber. Eva era prima vioară a concertului din seara aceea.

În timp ce-şi potrivea instrumentul pe umăr, a mai privit o dată spre sală. M-a găsit la câţiva metri de ea, mi-a zâmbit – oferindu-mi un şirag de perle imaculate – şi mi-a făcut cu ochiul.

Inima-mi bătea în piept, în gât, izbindu-se de pereţi sau rostogolindu-se sub beţele timpanistului. Ori poate nu mai bătea deloc şi eu mă scurgeam uşor, ca şi cum timpul se reîntregea cu clipa pe care o pierduse mai înainte.