Povestea unei adicţii: 26. Pe drumuri de munte (I)
Cuvânt înainte
Cea mai faină chestie la proiectul ăsta este că personajele trăiesc nu doar în arhiva minţii mele, ci şi în viaţa reală – având drept la replică ori de câte ori ceva scârţâie. Astfel, urmare a unui fact check inopinat, prin care Oz a corijat o amintire păstrată aiurea, sfârşitul episodului 24 s-a modificat puţin, o parte din el trecând în încipitul prezentei secţiuni.
Timp de o săptămână am avut de-a face cu “cadoul” primit de la turbulentul şcolii.
Pe drumul spre bloc îmi masasem neîncetat falca. Ajuns acasă, îmi pusesem gheaţă (adică un pachet de vinete tocate din congelatorul bunică-mii) – aşa că am scăpat fără urme vizibile. Dar am descoperit foarte repede că devenise un chin să mănânc. Să deschid gura mai era cum mai era, dar să ca să muşc ori să mestec necesita un adevărat exerciţiu de voinţă. Noroc că bunica mea nu credea în sandwich-uri, iar eu n-aveam nimic împotriva tradiţionalului MBS: mămăligă cu brânză şi smântână.
Câteva zile la rând le-am trecut doar cu mâncare semisolidă – iar odată cu mine, colegul meu de bancă. Oricât era de învăţat cu loviturile, îi zdruncinasem balamalele cu “torpila” ce nu-şi nimerise ţinta. Sufeream amândoi în colţul nostru de clasă, hlizindu-ne pe înfundate, căutând să nu depăşim limita dincolo de care râsul se transforma, din distracţie, în tortură.
În joia dinaintea excursiei, urmele confruntării începeau să se estompeze şi în dimineaţa aceea am devorat un şniţel, cu delicateţea unui om al cavernelor care tocmai descoperise focul şi carnea preparată la el. Înviorat de această izbândă, am pornit spre liceu – nerăbdător să pun la punct ultimele detalii ale plecării cu colegii.
Spre norocul meu, nimeni nu sesizase că în weekend-ul acela era şi ziua mea. Nu voiam să las momentul să treacă de-a dreptul neobservat, dar voiam să fie o surpriză, ultimul lucru la care s-ar fi gândit cineva în vârful Ceahlăului, după o zi petrecută pe drumuri de munte.
Nu voiam să atrag atenţia asupra mea, căci intenţionam să mă concentrez asupra lui Oz în acele două zile.
Nimic nu sudează mai bine o prietenie decât câteva zile petrecute împreună într-o excursie. Ultima dată când îmi spusesem asta, ieșise un fiasco total cu Oz – și de-atunci nu mai căutasem niciunul mai mult. Dar între timp căpătasem amândoi experiența unui an deja de relație sinuoasă, știam să nu mai dăm cu piciorul lucrurilor frumoase din cauza unor copilării. În plus, era ziua mea, ce moment putea fi mai nimerit ca să reaprind flirtul? De data asta avea să fie bine. Trebuia să fie bine.
Simţeam cum se reaprinde speranţa şi abia aşteptam să vorbesc cu Oz între patru ochi. Dar imediat cum am intrat în clasă am simţit că se întâmplase ceva. Un grup de fete se strânsese în jurul băncii în care ea stătea de obicei. Erau mult prea liniştite şi, în mijlocul lor, Oz avea chipul ostenit al cuiva care se luptase cu emoţiile, cu plânsul şi cu veştile proaste.
Am simţit imediat un gust neplăcut, ca de ars. Entuziasmul cu care plecasem de-acasă în dimineaţa aceea tocmai se făcuse scrum. Am ştiut instinctiv că Oz nu mai venea în excursie. Bătălia fusese pierdută înainte să înceapă – nu părea că avea să mai înceapă vreodată – şi toată agitaţia din jurul marii plecării mi s-a părut dintr-odată lipsită de sens.
Bunica lui Oz murise, iar ea venise la şcoală doar ca să se învoiască pentru restul săptămânii – şi ca să se rupă puţin de apăsarea cumplită de acasă, mi-a spus înainte să plece. În ziua când noi aveam să urcăm pe munte, ea avea să fie la înmormântare. Mă privea şi în ochi îi citeam tristeţe şi regrete atât de limpezi, încât mi-am alungat din minte orice gând care pretindea că o părticică din ele era pentru mine. Ajunsesem la o răscruce, toţi coteam pe calea către aventură – doar ea trebuia să urmeze singură un drum care se oprea brusc, lângă o groapă în pământ… Aceiaşi oameni, acelaşi weekend, două poveşti cât se poate de diferite, cum numai soarta putea închipui.
Ziua de vineri a trecut ca şi cum n-ar fi fost, şi sâmbătă dimineaţă am ajuns în gară.
Peronul era ticsit de lume. Şi era agitaţie, larmă, gesturi şi vorbe inutile. Îmbrăţişări şi mângâieri grăbite, lacrimi şterse pe furiş, zâmbete curajoase sau de-a dreptul eroice – şi sfaturi, sfaturi repetate de zeci de ori, spuse în clipe de stânjeneală, pentru a ascunde o emoţie, pentru a întrerupe un oftat, sau pentru a reaminti realitatea despărţirii.
– Dragul meu, ai grijă să nu cumva să…
Nu trebui mai mult nici pentru cea care rosti cuvintele, nici pentru cel căruia îi erau adresate. Amândoi găsiră în fraza aceasta banală, neterminată, inutilă, prilejul de a respira câteva clipe liniştite, de a se întâlni cu alte gânduri, până simţiră din nou, poate în aceeaşi fracţiune de secundă, cum îi cucereau furnicile emoţiei. Dar atunci răsună inevitabilul răspuns:
– Ştiu, n-ai nicio grijă, dar nici tu…
Şi iarăşi câteva clipe de linişte, până ce fluieratul unei locomotive, de undeva din depărtare, oferi pretextul unor îmbrăţişări fără vorbe, unor îmbrăţişări furate – şi toţi avură convingerea culpei, pentru că ochii lor urmăreau fără încetare ceasul gării, şi acele lui, din fericire, înaintau încet-încet… Şi erau necesare doar câteva vorbe ca mulţimea să se deznoade şi să-şi destrame toate legăturile naive pe care şi le crease în îndelungata aşteptare, să se transforme în ceea ce erau iniţial: părinţi, copii, fraţi, surori, prieteni, cunoscuţi. Adică să se sfărâme în îmbrăţişări, să-şi elibereze toate lacrimile, să spună totul, totul într-un gest sau într-un cuvânt… Dar vorbele acelea întârziau, parcă anume reţinute, pentru a se rosti – deşi toţi le simţeau ca o ameninţare aproape fizică, materială – pe neaşteptate. Vorbele întârziau şi mulţimea trăia cu fidelitate emoţiile prelungite, care există pesemne înaintea oricăror despărţiri, oriunde, în orice gară a lumii.
Freamătul masei de oameni se rupse dintr-odată în două şi, în spaţiul creat, apăru ca din văzduh o uriaşă geantă neagră. Proprietarul enormităţii era colega noastră Lavinia, care nu părea să plece într-o excursie de două zile, ci se muta pentru totdeauna în vârf de munte.
În spatele ei se unduiau cele două fete cărora le spuneam miss-urile clasei. La apariţia lor, jumătate din partea masculină strânsă pe peron încetă să mai respire, în timp ce jumătatea cealaltă înghiţea în sec.
– Un’ te uiţi, mă?!...
– Păi, eu…
– Tu ce, mă, tu ce?! Te uiţi după gagici, ai?... Pentru ce dracu’ mai ieşi cu mine, mă? Ca să te uiţi după cracii lu’ alta, mă? Ia zi, mă, ia zi!... Ce naiba, mă, nici n-am plecat bine de-acasă şi-ai şi început? Şi-acolo ce-o să facem, mă? Ia zi!... Să-mi fie ruşine să ies cu bărbat-miu la plajă, că lui îi curg balele după ţâţele la toate bagaboantele!...
Următorul de-al nostru din coloană trecu pe lângă femeia care-şi susţinea fervent punctul de vedere, cu suficiente lipsuri la partea gramaticală, remarcă tânărul. Important era însă că-şi făcuse înţeles mesajul şi ochii lumii se îndreptau acum spre circul iscat pe peron. Momentul de respiro ne permise tuturor să urcăm în tren. Găsirăm compartimentele, primele se aşezară fetele, apoi, rând pe rând, ne aflarăm toţi locul în spaţiu. Nu dură mult şi se anunţă plecarea.
Parcă se împleti şi se despleti ceva acolo pe peron. Câteva clipe de tăcere, de uimire, apoi revărsarea unei mări agitate. Înainte, înapoi – înainte, înapoi. Şi strigăte, voci, plânsete, oftaturi, cine oare le mai auzea?
– Fii cuminte! Promite-mi, spune-mi… Şi să-mi scrii, să-mi scrii…
– Aoleu, puişor! Am uitat să-ţi pun pieptenul în valiză…
– Faceţi loc, faceţi loc! Poşta!
– Să te mai sărute bunica o dată…
– Cel puţin şapte sute, de la bancă!
– Telefonează-mi mâine! La nouă seara… la opt şi jumătate…
– Florile, florile! Uite că ţi-au scăpat, of…
– Dac-ar pleca mai repede trenul…
– Să nu dai toţi banii pe dulciuri, auzi?!
– Iubitule! Nu-i aşa c-am să-ţi lipsesc mult trei săptămâni? Să fii cuminte…
– Eu?!?
– Pune-ţi jacheta! Nu vezi ce frig e?... Doamne! Ce-o să fac eu dacă răceşti acolo?
– În vagoane! În vagoane, vă rog!
Conversaţia se legă repede, pe teme binecunoscute: şcoală, note, teze, profesori, colegi, bârfe. La un moment dat, firul se rupse periculos în prăpastia prăpastia fără fund a fotbalului şi a jocurilor pe calculator – dar, dintr-o raniţă soră cu mastodontul de mai devreme, cineva scoase o sticlă în care se găsea ceva cu gust de voie bună.
– Să ne încălzim puţin, zic.
Zorii clipiră la orizont şi soarele trimise peste pământ primele raze de lumină. Una dintre ele, cunoscută drept cea mai neascultătoare, se strecură exact vagonul nostru şi ne ţinu tovărăşie până ce ajunserăm în gara din Bicaz.