Povestea unei adicţii: 17. Friend zone – Ascensiunea

Părea că, într-adevăr, ploaia nu avea de gând să se mai oprească. Şi reuşise cumva să pătrundă până în curtea cetăţii medievale, unde miezul nopţii mă găsise ascuns în spatele unei imense coloane sculptate.

Nu eram singur. Undeva, din întunericul despicat când şi când de fulgere, doi terorişti îmi pândeau cu siguranţă orice mişcare. Imediat după scăpărările de lumină urmau tunetele, care se rostogoleau peste dalele uriaşe, bubuind ca puşca masivă cu lunetă aţintită fără îndoială asupra circului de piatră de unul dintre cei doi.

Niciodată nu-mi plăcuse luneta. Cerea prea multă răbdare şi timpul nu era al nostru. În plus, fracţiunile de secundă când arma se reîncărca mă făceau să mă simt extrem de vulnerabil. Monstruoasa puşcă Magnum – căreia unii îi spuneau, pe bună dreptate, Elefantul – putea ucide dintr-un foc, dar tot cu o carabină automată mă simţeam în largul meu.

La un etaj am zărit mişcare, nu mai mult decât o umbră dată de gol de lucirea unui fulger. Un geam tocmai se făcuse ţăndări, zgomotul fiind mascat de tunet. Era cineva acolo. Am scos capul de după coloană câteva clipe. Mi l-am imaginat pe celălalt după rama ferestrei şi am calculat pe unde s-ar fi aflat capul lui. Carabina M4A1, preferata trupelor antitero, avea amortizor, pentru precizie şi camuflaj – sacrificând însă puterea de penetrare a gloanţelor. Dar rama era din lemn şi, dintr-o rafală scurtă de trei-patru focuri, aveam şanse ca unul-două proiectile să treacă dincolo. Am tras. Dup-dup-dup şi, iarăşi, după o bătaie de inimă, dup-dup-dup.

Un mesaj a clipit în colţul display-ului. Îl nimerisem direct în cap şi murise instantaneu. Am dat să păşesc în lateral, înapoi la adăpostul monolitului de piatră, când am auzit detunătura. Bătaia de inimă de adineauri fusese ultima, căci Elefantul mă găsise şi nu avusese milă...

Mi-am dat jos căştile şi un chiot satisfăcut a răzbit din spatele unui monitor:

— A fost strâns, dar cu AWP-ul nu te pui... Hai, îţi iei revanşa data viitoare! Acum ieşim la o ţigară!

Ca la un semnal, s-au ridicat şi restul. Afară era frig, ud, iar eu nici nu fumam. Am rămas în interior şi, în lipsa celorlalţi, am deschis fereastra de mIRC. Aveam un mesaj de la Ema lui Dragoş, venit de numai câteva minute. I-am răspuns şi mi-a scris înapoi aproape imediat. Nu mă mai miram demult că o găsesc online la ore târzii – şi singură, fără Ana.

Ana era sora ei mai mică. În epoca internetului, făcusem cunoştinţă prin intermediul Poştei Române. Adică primisem rubrica noastră de o pagină de caiet în scrisorile pe care Ema şi Dragoş şi le trimiteau regulat. În această correspondance amoureuse în patru, noi eram începătorii, copiii, astfel încât ceilalţi doi citeau nestingheriţi mesajele noastre, în timp ce secretele lor erau ferite de asemenea indiscreţii. Într-una din dăţi, ca un gest de frondă la adresa soră-sii mai mari, Ana şi-a trimis mesajul într-un plic-în-plic, sigilat cu atâta bandă scotch, că mi-au trebuit zece minute ca să-l desfac fără să distrug răvaşul dinăuntru.

Fusese un exces de zel nejustificat, fiindcă oricum nu aveam atât de multe să ne spunem. Pentru Ema şi Dragoş, scrisorile erau continuarea firească şi intimă a discuţiilor pe care le purtau pe internet, în timp ce eu şi Ana reuşeam cu greu să ne sincronizăm. Când eu aveam timp sau chef de chat, ea nu era online – iar când era, nu mă puteam desprinde din vâltoarea unui meci de CS. Când ne găseam, discuţiile erau sterile, de parcă doi străini căutau să treacă timpul mai repede în aşteptarea unui autobuz care întârzie. Aşa că eu abordam corespondenţa în modul simplu şi nepretenţios în care fusese inventată: o hârtie, un pix, un scriitor şi un cititor, sau poate mai mulţi. Până la urmă, eram ca în familie şi n-avea sens să mă ascund de nimeni.

Treptat, discuţia s-a restrâns în trei: eu, Dragoş şi Ema – care se interesa cu adevărat de mine. Îmi transmitea prin Dragoş tot felul de mesaje, prin care mă însărcina să veghez asupra iubirii ei de dincolo de munţi, până ce aveau să fie iar împreună. Mă simţeam băgat în seamă, devenisem un fel de frate mai mic al amândurora, şi mă distram teribil necăjindu-l pe prietenul meu, care, la aproape 18 ani ai lui, era dat în grija unui puşti care nu împlinise 16.

Apoi am descoperit că Ema şi cu mine eram de multe ori online la aceleaşi ore pe care alţii le-ar fi considerat nepotrivite. Nu era un secret de ce mă găseam acolo şi atunci, dar ea nu vorbea despre motivele ei. Proaspăt uns frate mai mic, am considerat că nu se cade să pun prea multe întrebări, alegând în schimb să mă bucur de ce aveam: Ema era acolo, în fereastra de chat, şi când tovarăşii de CS se opreau pentru nelipsita ţigară, ori când simţeam eu însumi că trebuie să iau o pauză de la zdrăngăneală şi explozii, conversaţia se lega în câteva clipe.

Ca locotenent al său printre copiii betoanelor, simţeam că era datoria mea să-l laud pe Dragoş în faţa prietenei lui şi căutam să împing discuţia în direcţia asta. De partea ei, Ema îmi făcea confidenţe despre grijile şi supărările pe care relaţia lor la distanţă le trezea, uneori doar în mintea ei. Mai fusesem cândva într-o situaţie similară, cu Noemi, dar acum lucrurile aveau o altă claritate. Simţeam cumva aceeaşi îndrăgosteală, dar Ema părea mult mai matură. Sau poate eu mă maturizasem, prin experienţele prin care abia trecusem...

Cert e că, în seara aceea, trupa de counterişti a mai ieşit de câteva ori la ţigară până ce Ema a plecat şi eu m-am putut concentra din nou la joc.

— Mă bucur că Dragoş are un prieten ca tine, mi-a scris ea înainte să se deconecteze, şi în felul ăsta eşti şi prietenul meu.

Ajunsesem din nou acolo: în friend zone. De data asta, nu după o cădere urâtă, ci după un urcuş dulce. Nu o pedeapsă, ci o răsplată. O descoperisem pe Ema poate mai mult decât o făcuse Dragoş, dar nu aveam de gând să-i stric în niciun fel prietenului meu plăcerea propriei lui descoperiri. Ema îmi umplea golurile adicţiei de CS, ceva mai mult de atât nu era posibil – şi nici nu îmi doream. Puteam să-i ajut pe cei doi să suporte mai uşor distanţa dintre ei şi era bucuria mea s-o fac.

Aveam un scop. Era perfect. Era linişte.