Povestea unei adicţii: 15. La marginea ploii

Blocul avea parter înalt, până la care aveai de urcat câteva trepte mărginite de uluce impresionante din piatră. Intrarea se făcea printr-un pridvor de sticlă prinsă în rame grele de fier. Incinta oferea o vedere panoramică asupra întregii curţi şi nu e de mirare că acolo era punctul de comandă şi control al copiilor betoanelor, locul unde se luau marile decizii ale copilăriei – mai ales că imediat alături se aflau ferestrele apartamentului lui Dragoş.

Părea că totul fusese orânduit pentru ca liderul să-şi conducă trupa cât mai uşor. Dragoş ieşea în geam, iar noi încălecam betonul şi stăteam în faţa lui, aşa cum elevii stau în bancă în faţa profesorului de la catedră. Cei căzuţi în dizgraţie sau prichindeii trebuiau să se mulţumească doar cu treptele mici, care coborau la rădăcina blocului. Nu ne plăcea s-o recunoaştem, dar ispăşisem toţi aşa pedeapsă. Comandantul apărea atunci şi mai impunător, parcă prăvălindu-se peste supuşii săi ca un ecran imens de cinema asupra spectatorilor din primul rând

În lungile perioade de restricţie, când nu era lăsat afară (care lider adevărat nu a suferit niciodată pentru oamenii săi?), Dragoş se muta la baie, urcat cu picioarele pe vasul de toaletă, ca să ajungă la geam – de unde şi zicala „împăratul şi-a luat tronul în primire”. Noi ne aliniam în faţa lui, gata să uneltim alte năzdrăvănii care, cel mai probabil, aveau să atragă şi alte pedepse. Avându-l pe Dragoş, satisfacţia unei aventuri duse la bun sfârşit pentru gloria noastră devenea mult mai importantă decât pericolele de pe parcurs.

Cândva, într-o vreme în care dominaţia noastră gălăgioasă nu era absolută, ne disputam fieful cu doctoriţa Shapira – o domnişoară mai bătrână decât timpul, care locuia la parter, într-un apartament vechi, alături de un motan la fel de ros de vremuri. Femeia ne alunga mereu de pe locurile noastre din cauză că sporovăiam întruna. Dar viaţa a câştigat inevitabil şi apartamentul a rămas pustiu, cufundat într-un aer nemişcat, iar dincolo de uşa lui am rămas noi, atotputernici.

Stăteam ore întregi, mai ales în dup-amiezile de vară, când salcia cea mare îşi arunca umbra peste noi, jucând cărţi, încăierându-ne pe colecţiile de surprize Turbo sau zornăind zarurile în cele mai înverşunate jocuri de table – unde îi învingeam pe toţi, mai puţin pe Struţ, cu care mă chinuiam zile-n şir până să-i smulg şi eu o linie.

Acum, însă, cei mai mari din gaşcă trecuseră în clasa a unsprezecea. Afară adia a iarnă, iar printre copiii betoanelor a bacalaureat şi admitere la facultate. Adunările noastre scăzuseră considerabil, ca şi numărul orelor de lumină de peste zi, astfel încât rămăsesem doar eu cu Dragoş, întâlnindu-ne şi discutând seara în pridvorul acoperit.

Relaţia lui cu suporteriţa de la Braşov progresase. Adică se văzuseră de două ori în câteva luni, la deplasările în teritoriu ale galeriilor de fotbal – şi acum luau calea binecunoscută a relaţiilor serioase de pe mIRC.

Cu ceva timp înainte văzusem prin Noemi perspectiva unei fete asupra acestui gen de relaţie. Acum Dragoş îmi arăta punctul de vedere al băiatului, dar principiul de bază rămânea acelaşi: întâlnirile pe internet şi respectarea lor cu sfinţenie, altfel gelozia răbufnea cu zgomot de taste lovite cu pumnul.

Mă pregăteam să-i împărtăşesc părerea mea despre cât de uşor se putea rupe o relaţie atât de imaterială, când îmi spuse că el şi Ema lui ajunseseră la un alt nivel: cel al scrisorilor depănate cu pixul pe hârtie – şi cu dor în suflet; se simte din ceea ce scrie, conchise Dragoş.

Asta era, într-adevăr, ceva nou. O scrisoare presupunea ceva timp: să-ţi pui gândurile în ordine, apoi să le aşterni pe foaie, într-o manieră coerentă şi, totodată, capabilă să transmită emoţia pe care o doreşti împărtăşită. Ori asta nu se putea face cu limbajul ciuntit de prescurtări ridicole al celor mai mulţi dintre utilizatorii canalelor de chat. Deci, dincolo de timp, o scrisoare însemna inteligenţă şi, mai ales, implicare.

Am avut o străfulgerare şi m-a pufnit râsul pe neaşteptate. Dragoş a început să râdă şi el:

– Da, ştiu, n-ai fi zis că sunt genul romantic. Dar fata asta are un fel de-a scrie... Şi nu ne-am văzut decât de două ori.

– Nu, nu râd de asta. Cum scrieţi şi ce vă scrieţi vă priveşte, chiar nu vreau să ştiu. Doar mă gândeam că o scrisoare presupune o discuţie mult mai elevată decât vrăjelile alea de pe mIRC, cu nişte tipe – vrem noi să credem că sunt, într-adevăr, tipe – care nu ştiu să scrie altfel decât cu prescurtări. De fapt, ăsta e principalul motiv pentru care mă scoate din sărite mIRC-ul: lenea unora de a scrie... Mă rog, mi-am amintit de un coleg care, la orele de fizică, prescurtează curent electric drept cur. electric. Peste tot în caietul lui de notiţe vezi numai cur. electric alt. şi cur. electric cont. S-a supărat ca-l luăm la mişto, că el aşa scrie mai repede. Când l-am întrebat dacă nu i s-ar părea mai practice notaţiile celA şi celC, pe care le foloseşte mai toată clasa de altfel, s-a uitat la noi ca la nişte arătări căzute din cer.

Ne-am distrat copios pe seama trivialităţilor invocate, desigur, în numele ştiinţei, până ce madam Chişcă ne-a dat a înţelege că depăşisem limita de decibeli regulamentară. Am revenit la lucruri mai importante.

– Şi... ce-aveţi de gând să faceţi mai departe? l-am întrebat.

– Acum, după sărbători, ne vedem iar. De data asta mă duc chiar la ea, la Braşov. Un weekend, să stăm şi noi ca lumea pe o canapea, într-un pat (aici o inflexiune în vocea lui mi-a atras atenţia şi am văzut un licăr ciudat strecurându-se în ochii lui), că-s sătul să-ngheţ prin gări şi peluze de stadion.

– Înseamnă, aşadar, că treaba-i serioasă...

– Ei, stai un pic, mă întrerupse el, să vedem ce-o să se-ntâmple acolo!

Nu înţelegeam ce se putea întâmpla rău acolo, dar n-am apucat să mă gândesc prea mult la asta, căci Dragoş vorbi din nou:

– Are o soră mai mică. N-am cunoscut-o, dar am văzut nişte poze cu ea. E frumuşică... Ce zici, poate-ţi fac lipeala! Cum ar fi, eu cu ea şi tu cu soră-sa?...

– Nu, mulţumesc, i-am răspuns. Deocamdată mi-ajung bătăile de cap pe care le-am avut. Nu mai vreau discuţii, şi insinuări şi chestii înţelese pe dos... Sunt cât se poate de fericit cu serile mele de CS, fără promisiuni, fără obligaţii.

Împrejurul nostru se lăsase o noapte udă. Ploaia cădea ca o cortină, ascunzând lumea de noi. Ascultam răpăitul apei în geamuri, ecoul ei în scara de bloc toropită, simţindu-ne ultimii oameni rămaşi pe pământ. Sau, cel puţin, ultimii încă treji... Am mai povestit câtva timp despre nimicuri, apoi ne-am dus fiecare la casa lui. Ajuns în camera mea, am deschis fereastra, ascultând cum copacii şi ploaia foşneau la unison.

Dragoş avea o prietenă. Urma să petreacă un weekend întreg cu ea. Ajunsese mai departe cu o fată decât reuşisem eu cu trei. Ce putea să meargă prost?