Povestea unei adicţii: 14. Vulturul cu patru capete

Laura fusese o schimbare de ritm neprevăzută (vezi episodul 12). Un pas într-o lume neexplorată. O încercare de a-mi depăşi condiţia de copil al betoanelor ce trăia sub semnul triadei fotbal – filme – jocuri video. Iar profesoara de română din (clasele) cinci-opt ne explicase foarte clar, în lungile ei sesiuni de dictare – când umpleam pagini întregi de comentarii literare, ce trebuiau apoi memorate şi reproduse cu patos la ascultările din faţa clasei – că orice încercare a fiinţei umane de a-şi depăşi condiţia efemeră era sortită eşecului… Eu nu ascultasem şi acum aveam în piept gheara, din ceea ce fuseseră odată nişte fluturi în stomac. Umblam prin liceu cu ea şi cu faima nefericită câştigată peste noapte, ducând după mine privirile lungi ale celorlalţi, ca pe o trenă; drept palidă consolare, îmi plăcea să cred că, în spatele ei, alţi doi tineri – regele şi regina cei adevăraţi ai balului – trăiau o mică poveste de amor, într-un anonimat ferit de priviri indiscrete.

Trebuia să scap de apăsarea aceea, trebuia s-o uit pe Laura – şi m-am refugiat în sala de jocuri şi de internet, pe unde nu mai trecusem o vreme. Regăseam vechi obiceiuri şi asta îmi făcea bine. Aerul încărcat de bâzâitul procesoarelor, exclamaţiile gamer-ilor şi ţăcănitul frenetic din taste al chat-iştilor nu fuseseră niciodate mai relaxante. Era ca o întoarcere la origini şi simţeam că mă vindec. La urma urmei, calculatorul făcuse posibilă întreaga tărăşenie cu Laura – el trebuia să mă ajute acum să mi-o scot din minte.

În sala de calculatoare l-am regăsit şi pe Dragoş.

Propriu-zis, prietenia noastră nu se rupsese niciodată. Dar adicţiile noastre – şi, odată cu ele, identităţile pe care ni le creasem în acel plan existenţial – o luaseră pe căi diferite: adrenalina împuşcăturilor virtuale versus atracţia flirturilor la fel de lipsite de conţinut. Pierdusem astfel din reperele pe care le aveam în comun. Şi, pe undeva, descoperisem şi puţină invidie faţă de uşurinţa cu care el intra în vorbă cu fetele.

Acum, însă, egalasem poziţiile. “Combinaţiile” lui trăiau doar atât timp cât un nume apărea într-o fereastră de chat şi, de cele mai multe ori, nu duceau nicăieri, în timp ce eu trecusem printr-o experienţă reală. Fusese înţepătoare ca un duş rece şi zbuciumată ca un coşmar pe final – dar, fără îndoială, fusese concretă, palpabilă. Primisem o lovitură nemeritată, supravieţuisem şi puteam spune că acumulasem experienţă. Simţeam că fărâma de invidie se transformă într-un licăr de mândrie, iar gheara din piept îşi slăbea tot mai mult strânsoarea.

Trăisem până atunci o copilărie ca o instituţie tricefalică, inviolabilă: fotbal – filme – jocuri video. Internetul apăruse şi ne dăduse vieţile peste cap, aşa cum făcuse peste tot în lume. Şi, ca atâţia alţii, nu ştiusem să-l gestionăm şi asta dusese la o ruptură.

Acum, însă, înţelegeam că internetul fusese doar un semn, prin care viaţa ne arătase că trebuia să păstrăm prietenia în pas cu experienţele fiecăruia. Ieşisem din copilărie şi trecusem în adolescenţă, sub auspiciile unui vultur tânăr, cu patru capete: fotbalul, filmele, jocurile video – şi fetele.