Povestea unei adicţii: 12. Clubul

Ziua Balului a venit repede, evenimentul cel mai aşteptat al toamnei – în clubul cel mai nou din oraş, apărut ca din pământ, pe locul unui depozit dezafectat, deschizându-se după câteva săptămâni de reclamă agresivă în toate cartierele. Popularitatea localului crescuse vertiginos şi frecventarea lui era obligatorie pentru elita de fiţe a oraşului. Mulţi priveau cu neîncredere acest punct fierbinte, care, pe lângă valurile de tineri, atrăgea şi personaje dubioase, cu atât mai dubioase cu cât şocau în fiecare seară prin lux şi opulenţă. Existau chiar voci ce susţineau că locaţia apăruse pe muntele de bani al unor mafioţi ruşi, stabilimentul nefiind altceva decât capul de pod prin care afacerile murdare şi drogurile pătrundeau nestingherite în oraş. Dar toate aceste teorii ale conspiraţiei se pierdeau în marea de elevi extaziaţi care vuia în faţa intrării în seara aceea de octombrie.

Toţi cei din clasă ne strânsesem într-o insulă şi încercam să rezistăm tumultului. Mă străduiam să privesc peste ceilalţi, căutând-o pe Laura în mulţime. Am reuşit să o descopăr şi să-mi fac drum spre ea, ca apoi să revenim împreună în refugiu. Abia atunci am găsit răgazul să o privesc mai bine.

Era o vreme umedă, cu urme de ploaie, şi picăturile rare se jucau agăţându-i-se în păr, licărind şi dispărând, luându-se la întrecere cu paietele de pe ţinuta de seară. Rochia se mula pe un bust de amazoană, cu două sfârcuri mici avântate impetuos înainte, zgândărite de răcoarea de afară, apoi pe curbura şoldurilor, linia desăvârşită a feselor şi trasa exactă a picioarelor. Nou venita dezvălui un zâmbet perfect, care pe mine mă zăpăci, iar pe ceilalţi îi înlemni.

— Bună!... Ăăă, nu mă gândeam c-ai să fii aşa… aşa de… Arăţi fenomenal! am exclamat, abia reuşind să-mi găsesc cuvintele de uluială.

— Dragi tovăraşi şi pretini, se auzi vocea unui coleg, cred că tocmai am găsit regina balului!

Laura îl auzi şi complimentul o făcu să râdă.

— Bună, eu sunt Laura! Îi salută pe toţi cu un gest larg. Regină sau nu, mă bucur să vă cunosc!

Apoi mă luă de braţ şi-mi şopti la ureche:

— Oricum, în seara asta voi fi regina ta!

Cu coada ochiului, vedeam cum printre prietenii mei circulau deja ghionturi şi comentarii ascunse. Masa de oameni se puse în mişcare şi mi-am însoţit partenera în club, conştient – şi mândru, totodată – că ajunsesem pe lista de cancanuri a evenimentului.

Întregul complex era practic un imens ring de dans, amenajat pe mai multe zone şi nivele. Răsfirate ici şi colo, mesele erau lucrate dintr-un material translucid, cu inele de lumină aurie, ce păreau flăcări misterioase răsărite de nicăieri. La etaj, în separeuri cu mobilier futurist, ieşeau în evidenţă canapele gigantice. Dar atracţia adevărată erau complicatele dispozitive laser instalate în tavan, care măturau suprafaţa de dans în jocuri de lumini ameţitoare.

Discoteca se umplea repede. Insuliţele umane de afară se grupau acum în jurul cercurilor de foc. Am reuşit, totuşi, să ocupăm un separeu doar pentru grupul nostru, iar eu şi Laura am nimerit în colţul cel mai întunecos.

— Voi ăştia doi, porumbeilor, vorbi cineva, să nu vă urcaţi unul pe altul, că noi aici suntem oameni serioşi, cu…

Dar vocea se opri când toate luminile se stinseră, lăsând discoteca într-o beznă de nepătruns. Bătaia de inimă a fiecăruia se auzea tot mai clar şi mai puternic în boxele mascate, până când deveni un tunet ce pulsa în tot corpul. Cu fiecare izbucnire se aprindea şi câte o masă, din ce în ce mai repede, cu laserele scăpărând din tavan. La un moment dat, două fulgere se ciocniră sălbatic, dând naştere unei siluete întunecate, cu un cap uriaş, ca de extraterestru. Fiinţa ridică braţele şi un fior străbătu sala:

— Bine aţi venit!

Muzica se revărsă apoi din căştile DJ-ului în sala întreagă şi masa de oameni deveni un singur organism, abandonându-se ritmului şi jocurilor de lumini.

Am stat cu Laura până aproape de miezul nopţii, la canapele sau pe ringul de dans. Din când în când se ducea la proprii ei colegi de clasă, însă în cea mai mare parte a timpului eram împreună. Apoi a urmat o pauză mai lungă, când n-am mai reuşit să o găsesc. Una dintre prietenele ei mi-a spus că se dusese la toaletă, cu alte fete. Avea să dureze, deci, aşa că m-am întors la gaşca mea.

La un moment dat, am ieşit şi noi pentru o pauză de baie şi o gură de aer proaspăt. În holul clubului am remarcat mai mulţi ochi care mă priveau ciudat, însă nu le-am dat importanţă. Laura nu era acolo; mi-am închipuit că se întorsese între timp la canapele şi n-o zărisem în aglomeraţie.

Reveniţi în sală, am avut un déjà vu cu o nuntă unde formaţia s-a retras la masă şi pe “bandă” intră un şir de melodii lente, pe care nu dansează nimeni. Un zumzet puternic răzbătea de pretutindeni, dar ringul era pustiu – cu excepţia a doi tineri ce se mişcau încă şi mai încet decât ritmul muzicii, complet rupţi de lumea înconjurătoare, înlănţuiţi într-un sărut fără sfârşit. Un laser desena cercuri de lumină în jurul lor, ca un zid magic, protector. Scena avea un farmec aparte, şi apropierea celor doi părea că trece dincolo de o simplă îndrăgosteală de liceu.

Atât doar că fata era Laura, iar băiatul nu eram eu – ci un alt tip de-a zecea, de la o clasă paralelă; îl ştiam, făceam orele de sport împreună, era atacant şi ne contram des pe terenul de fotbal; nu-mi aminteam să-l fi văzut recent pe lângă Laura sau oricare altă fată – şi astfel momentul îşi pierdea mult din romantism.

Muzica a început dintr-odată să scadă în intensitate. În locul ei, simţeam în urechi un vuiet tot mai puternic. Zumzetul din club încetase şi el. Peste tot, în jurul ringului şi la etaj, se adunau umbre, umbrele căpătau chip şi chipurile rămâneau mute şi stranii, privind scena. Perechea încă se rotea, cu o încetineală indiferentă şi ucigătoare.

Ca într-o poveste enervantă cu adolescenţi care te scot din sărite, Laura a deschis ochii exact când a ajuns cu faţa spre mine. A rămas nemişcată şi, cu tot întunericul din jur, am citit în ochii ei un fel de mirare, ca şi cum nici ea nu înţelegea ce se întâmpla. Vuietul din urechi devenise acum tunet, mugetul unei cascade care se dezlănţuia să mă strivească. Undeva, în piept, o gheară începusă să strângă şi să doară.

Am făcut un pas înspre cei doi, când am simţit o mână pe umăr, oprindu-mă. M-am întors violent, gata să-l strivesc din priviri pe neavenitul care apăruse acolo. Era colegul meu de proiect, care ştia povestea cu Laura de la început – cu o figură atât de tristă, de parcă lui i se înecaseră corăbiile. Pentru o clipă am rămas descumpănit, apoi am simţit gheara strângând din nou: tocmai îmi pierdusem prietena, acum nu voiau să mă lase nici să mă revolt pe tema asta? Aveam tot dreptul să mă simt distrus, cel mai distrus din seara aceea!

­— Ia mâna de pe mine! i-am şuierat în faţă.

— Eu o iau, mi-a răspuns, dar tu degeaba te duci acolo. Ce crezi c-ai mai putea face?

Cum adică degeaba?! Şi cum adică ce credeam?!... Mă duceam la ei şi… Puteam să… Nimic. Avea dreptate: nu mai era nimic de făcut. M-am uitat la clubul cu prea multe priviri aţintite asupra noastră, asupra mea. Şi orice credeam că puteam face, nu merita – nu atunci şi nu acolo.

Gheara nu încetase să strângă, dar vuietul cascadei parcă începea să se stingă. Prietenul meu a înţeles că momentul critic trecuse.

— Singurul lucru pe care l-ai mai putea face acum e să bei. Hai la canapea! a mai zis, apoi s-a rotit pe călcâie şi a dispărut într-o margine.

Am privit peste umăr. Încă îmbrăţişaţi, mă priveau amândoi acum, ca şi cum abia ar fi descoperit că exist. În alte circumstante, ar fi fost de-a dreptul comici. Aşa, însă… Mi-am urmat colegul în întuneric.

Mi-am regăsit gaşca într-o tăcere stingherită. Desigur. Mi-am căutat un loc diametral opus colţului în care stătusem mai devreme cu Laura, şi imediat în faţa mea a apărut o bere.

— Băi, nashpa, ce să zic… am auzit-o pe una dintre fete. Aşa ceva îţi strică toată seara!

— Crezi? a repezit-o altcineva, ironic.

— Păi şi ce voiai să spun? Să i se rupă toacele lu’ pisi aia şi să dea maşina peste ea când iese din club! Na, aşa-i mai bine?

— Băi, să-ţi strici seara mai rău de-atât nu cred că ai cum, a intervenit din nou colegul meu, deci nu ne rămâne decât să bem. De mâine mai vezi tu… Şi de preferat ar fi să n-o mai vezi tot pe fufa aia, că n-am rezolvat nimic.

Nu ştiu cât am băut. Mult peste norma unui an întreg, dar nu suficient cât să mă ameţesc. Alcoolul îmi punea sângele îmi mişcare şi gheara din piept prindea din nou forţă. Însă am rămas cu trupa, până ce s-a desprins un grup şi am plecat mai mulţi acasă.

Nu mai ploua, dar se pornise un vânt rece şi tăios. Până am ajuns la bloc dispăruse şi cel mai mic abur de alcool, astfel că eram perfect lucid şi nu puteam dormi. Revedeam cu ochii minţii filmul serii, într-o buclă infinită. Bunicii mei lipseau iarăşi pentru câteva zile, plecaţi undeva la ţară prin preajma Bacăului, astfel că bântuiam prin apartament pe întuneric – şi oriunde mă uitam o vedeam pe Laura, apoi pe tipul celălalt, apoi scene cu ea din zilele trecute, apoi iarăşi celălalt, sărutând-o, apoi scenele se rupeau în frânturi şi frânturile deveneau tot mai disparate şi mai şterse, ca dintr-un timp aproape uitat. Orice aş fi făcut, fantasmele se ţineau scai de mine, aşa că am ieşit pe balcon, sperând că noaptea friguroasă o să-mi îngheţe creierul, oferindu-mi astfel un pic de linişte. Puţin câte puţin, gândurile au început să amorţească, iar odată cu ele şi gheara din piept. Într-un târziu, m-am refugiat în casă şi apoi într-un pat, la timp ca să prind vreo două ore de somn până dimineaţă.

A doua zi, realitatea m-a lovit de cum am deschis ochii. Când intrasem cu ea la braţ în club, Laura mă pusese pe lista de cancanuri a liceului. După aceea, însă, mă dusese direct în fruntea subiectelor de bârfă din pauze… Şi într-adevăr, când am ajuns la şcoală ceva mai târziu, mi se părea că toţi ceilalţi se aflau acolo doar ca să se agaţe de mine cu priviri de tot felul. Şuşoteau şi îşi dădeau coate când treceam printre ei, gluma proastă ambulantă a zilei, tipul de-a zecea căreia una de-a noua îi făcuse pocinogul chiar la balul bobocilor, de faţă cu toată lumea.

Am intrat în sala de clasă şi freamătul familiar al colegilor mei mi-a făcut bine. Dar şi acolo s-a lăsat liniştea, când în uşă a apărut una dintre prietenele Laurei. Băieţii au încadrat-o de parcă erau gărzile mele de corp, conducând-o în spatele clasei, unde stăteam. Venise să-mi spună că Laurei îi părea foarte rău pentru cele întâmplate şi că nu voise să-mi strice seara.

— Băi, băiatule, îţi dai seama ce s-ar fi întâmplat dacă chiar ar fi vrut să-ţi strice seara? se auzi un comentariu din décor.

Fata nu se pierdu cu firea şi-mi povesti că Laura şi celălalt se ştiau din şcoala generală. Intrarea lui la liceu produsese o ruptură, avusese loc o ceartă urâtă şi nu-şi mai vorbiseră de-atunci. Dar în seara precedentă, văzând-o cu altcineva, pe el îl loviseră amintirile şi regretele, o căutase pe hol când ea ieşise cu fetele ca s-o roage să se împace, ea începuse să plângă şi…

— Şi-mi vorbeşti de parcă te-ai aştepta să-mi pară rău pentru el, pentru ea – şi să mă bucur c-am fost acolo şi i-am făcut pe amândoi să vadă lumina împreună.

Prietena Laurei amuţi.

— OK, am înţeles, n-a fost să fie. Ghinion de neşansă! Cine sunt eu să stau în calea fericirii ei?... Dar mă aşteptam să aibă curajul să vină ea să-mi spună treaba asta. Poţi să te duci şi să-i spui că meritam măcar atâta lucru.

— Dar ea…

— Dar ea nu mai este problema mea de-acum. Dacă mai ai ceva de spus, pe tipul celălalt îl găseşti la clasa de-alături. Şi te rog să-nchizi uşa după tine, că e curent.

Fata a făcut stânga-mprejur, plecând de data asta neînsoţită. Discuţia îmi făcuse bine şi acum puteam relua discuţiile obişnuite cu băieţii rămaşi lângă mine. Sau, cel puţin aşa credeam, până când am auzit nişte cuvinte din primele bănci:

— O, dar felicitări! Văd că devii tot mai bun în a le spune fetelor să tragă uşa după ele!

Cea care-mi dăduse replica era Oz.