Povestea unei adicţii: 11. Primul sărut

Întorşi de la Tuşnad (vezi episodul 9), eu şi Oz n-am reuşit să mairegăsim momentul de intimitate din laboratorul de informatică şi clasa a noua a trecut cu noi doi gravitând unul în jurul celuilalt, căutând zadarnic impulsul care să ne apropie decisiv.

Dar pesemne că în locul acela, pe lângă încărcătura electrostatică generată de atâtea calculatoare, funcţionau şi alte energii, fiindcă nici n-am început bine clasa a zecea şi am cunoscut-o pe Laura.

Împreună cu un coleg de clasă intrasem într-un proiect de promovare a liceului şi aveam practic acces nelimitat în laboratorul multimedia, inclusiv în timpul orelor altor clase – fiind implicit scutiţi de la unele dintre propriile noastre ore. Era punctul culminant al adicţiei noastre pentru calculatoare, care ne acaparau acum aproape tot timpul, la şcoală şi în afara ei.

Mediul didactic descoperea prezentările în Power Point, iar eu şi prietenul meu ne jucam cu documente biografice, fotografii mai vechi sau mai noi din viaţa liceului, combinând scris şi imagini în diverse animaţii de efect – priviţi cu invidie de cei de-a noua, ale căror monitoare păreau îngheţate în fundalul albastru pe care se înşirau liniile de cod din Pascal.

Laura era printre bobocii de la filologie. O dată pe săptămână, “rătăceau” şi ei prin laboratorul de informatică, preţ de o oră. Nevoită să-mi cedeze staţia ei de lucru, folosea timpul acela ca să-şi rezolve temele la alte obiecte – dar cam fără succes, fiindcă observam cum trăgea cu ochiul la prezentarea ce prindea formă pe ecran. Când nu era atentă, o pândeam eu pe ea. Era şatenă, cu un chip oval şi plăcut, chiar dacă buzele păreau un pic prea subţiri. Îmi plăcea că era o tipă înaltă, peste media fetelor din generaţia ei, şi avea un mers unduit, ca de felină.

Hotărât să profit de statutul meu privilegiat, am intrat în vorbă cu ea. S-a arătat foarte mirată că eram de aceeaşi vârstă, ba chiar ea – elevă de-a noua – avea un ascendent de câteva săptămâni asupra unui coleg de-a zecea. Trecând de la o curiozitate la alta, discuţia s-a legat, apoi a continuat şi-n săptămânile următoare, a evoluat la plimbări în doi în drum spre casă (chiar dacă ea locuia într-o direcţie total opusă curţii mele dintre betoane), ajungând la primul sărut, precedat de un trandafir roşu ca focul.

Bine, scopul trandafirului fusese să-mi obţină permisiunea de a fi partenerul ei la Balul Bobocilor, care se pregătea peste câteva săptămâni – dar nu mă deranjase să primesc buzele ei ca bonus.

Gestul fusese lipsit de încărcătura romantică pe care filmele şi cărţile o legau de primul sărut. Nu era nici vreo noapte argintată de o lună imperială, nu aveam nici décor dramatic, de natură ce pare să existe doar pentru a celebra apropierea dintre doi tineri, nu se rostiseră nici vorbe înflăcărate despre dragoste şi mutat munţii din loc. Nici măcar nu răscolisem întreg oraşul după trandafirul perfect, care să întruchipeze un întreg univers de complimente şi figuri de stil.

Era un simplu trandafir de un roşu aprins, ale cărui petale se contopeau firesc cu cele câteva picături de sânge cerute de spinii lui degetelor mele. I l-am dat în staţia de autobuz ce devenise reperul nostru din fiecare zi. Era mai aglomerată decât de obicei, pentru că stătea să plouă şi lumea se îmbulzea printre maşini.

– Ăsta e pentru tine, i-am spus. Orice alte cuvinte erau de prisos; s-ar fi agăţat în umbrelele oamenilor, sau forfota lor le-ar fi aruncat pe geamurile uriaşe ale autobuzelor, unde ar fi fost strivite de ştergătoarele greoaie.

A luat floarea între degete, a privit-o câteva clipe, apoi s-a înălţat pe vârfuri şi m-a sărutat. Apăsat, cu buze calde şi întredeschise, dar prea scurt ca vreun fluture să apară în stomac sau aiurea. Apoi s-a retras, dar fără să-mi dea drumul din priviri.

– Nu te aşteptai la asta, nu? m-a întrebat, satisfăcută de supriza pe care o crease.

Am privit scurt cerul. Norii se sudaseră ca o platoşă; nu era niciun pericol ca soarele să pătrundă pe undeva şi să strice totul cu prea multă lumină, cum mai făcuse cândva. M-am uitat în jur. Nimeni nu dădea atenţie unor tineri pierduţi în mijlocul aglomeraţiei. Momentul era perfect, real şi nu ameninţa să plece nicăieri.

I-am cuprins obrajii cu palmele şi am sărutat-o eu. Am simţit-o crispându-se pentru o clipă, derutată de amplitudinea mult mai mare a gestului, apoi s-a relaxat, m-a îmbrăţişat pe după gât şi mi-a răspuns fără nicio reţinere. Îi simţeam parfumul delicat şi, în sfârşit, o formaţie de fluturi făcea acrobaţii pe undeva… Făcusem încă un pas în adolescenţă, trecusem un hotar şi, în urma lui, copilăria simplă printre betoane se estompa tot mai mult, spălată de ploaia care începuse să cadă.

Pentru mine era primul sărut. Pentru Laura poate nu era primul – dar sigur fusese ceva, pentru că a doua zi mi-a spus că scrisese despre sărutul nostru în jurnalul ei secret, apoi îmi trecuse numele cu sânge, ca să nu-l uite niciodată. N-am ştiut dacă să fiu flatat de amănuntul acela sau îngrijorat de asemenea detalii. Uneori, însă, prea multe gânduri sunt de prisos, aşa că am decis că totul era bine şi am alungat îndoiala cu încă un sărut.