Povestea poveştilor

Ca orice mândru şoim-al-patriei-tineret-speranţa-ţării căreia i s-a inoculat de mic ideea că Amintirile lui Creangă reprezintă apogeul copilăriei româneşti, am auzit şi eu, pe la colţuri (deşi trăim într-o lume rotundă, toată lumea se fute – sau măcar bârfeşte – pe la colţuri), cu titlul de lucrare subversivă a autorului humuleştean, despre Povestea pulii. Cunoscută elegant drept Povestea poveştilor. Obscenităţi în context rural. Am râs. Am trecut mai departe.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar definitorii pentru copilăria mea rămân Cireşarii lui Constantin Chiriţă.

Dup-aia m-am gândit că povestea poveştilor e fără îndoială Greuceanu. Basmul cult, spaima de la BAC pentru generaţii întregi de absolvenţi de liceu. O frică ancestrală, aparent insurmontabilă, de vreme ce ea bântuie vieţile liceenilor şi astăzi, după douăzeci de ani, cum spunea Dumas cândva… Am rămas sincer uimit când am aflat că, într-o lume astăzi mult schimbată de cea a anului 2003, când am dat eu BAC-ul, Greuceanu rămâne materie de examen.

Iarăşi, nu ştiu despre alţii, dar mie Greuceanu – şi la fel ca el Harap-Alb – nu mi s-a părut niciodată o poveste oau. Ori obstinaţia cu care şcoala românească le disecă la orele de română le răpeşte ambelor orice farmec… Pe mine m-au cucerit mai degrabă Legendele Bihariei. Poate şi pentru că au scăpat în mare parte privirii "culte" a criticii literare…

Apoi mi-am zis că Mioriţa trebuie să fie autentica poveste a poveştilor românească. Toate ca toate, dar cu atitudinea senină a românului în faţa morţii nu te pui!... Sau, dacă te pui, rişti să fii înghiţit de încâlcite dezbateri filozofice şi o abundenţă de cuvinte grele precum univers, destin, istorie.

Personal, cred că Mioriţa a ajuns o piatră de moară atârnată de gâtul românilor. De la o piesă de patrimoniu folcloric s-a ajuns la un fatalism mioritic, care ne îngheaţă şi ne ţine în loc. O resemnare care, spun unii, e un mecanism de supravieţuire într-o lume (tot mai) ostilă. Dar, zic eu, mioritic pare că a devenit atributul default al oricărui lucru care în România merge anapoda – raportat nu neapărat la ce se întâmplă în alte ţări, cât la un bun simţ elementar.

Doi ciobănei complotează împotriva celui de-al treilea fiindcă le arată că orizontul se măreşte dacă urcă mai sus. Este refuzul oricărei provocări – şi mai mult de-atât: este suprimarea provocării. Este blestemul pe care ni-l facem singuri, plafonându-ne, limitându-ne universul la propria lume, refuzând să învăţăm, să ieşim din falsa siguranță a lui aici și acum.

Până la urmă, am descoperit adevărata poveste a poveştilor într-o seară târzie de vară, când nici soarele, nici noi nu ne dădeam duşi dintr-o poieniţă de munte.

Aveam vreo zece ani şi făcusem cu ai mei o scurtă ieşire la Predeal. Ne cazasem la Orizont. Construit în 1976, hotelul trăia o a doua tinereţe la jumătatea anilor ’90. Sau poate doar îl vedeam aşa – carismatic şi luxos între munţi – prin ochii mei de copil. Un loc străin şi impunător, iar aglomeraţia îl neliniştea pe V., astfel încât am ieşit să ne plimbăm, profitând de ultimele ore de lumină ale unei zile de vară ca dintr-un tablou.

Am descoperit o cărare ce se pierdea printre nişte copaci, dincolo de care se auzeau glasuri de copii. Am pornit într-acolo cu V. pe urmele mele, am trecut printr-o pădurice şi ne-am găsit într-o poieniţă grozavă, cu o stivă de lemne frumos aranjată în mijlocul unui cerc de piatră. Din iarbă răsăreau ici-colo buturugi şi mai mulţi copii alergau printre ele. Toţi râdeau şi voia bună l-a relaxat imediat pe V. A început să ţopăie printre ceilalţi, felul său de a-şi arăta bucuria, iar ei au reacţionat în modul cel mai firesc: şi-au continuat joaca. Acceptarea asta tacită era un prim şi foarte simplu pas pe care, dincolo de copacii care înconjurau poieniţa, restul oamenilor nu păreau dispuşi să-l facă pentru a-şi apropia lumea lor de cea a lui V. şi a altor copii ca el.

Soarele nu se dădea dus. Parcă simţea şi el că acolo, în luminişul colorat cu râsete de copii, era esenţa vieţii pe care de ani nenumăraţi o veghea pe Pământ. Când, din neatenţie, a căzut dincolo de vârfurile pădurii, în poieniţă s-a lăsat umbra înserării. A apărut un tânăr îmbrăcat lejer, cu pantaloni şi cămaşă de vară, cu o figură binevoitoare încadrată de o barbă neagră, deasă, tunsă scurt, cu un păr la fel de negru şi de bogat. A început să se învârtă în jurul stogului de lemne şi în scurt timp o flacără s-a ridicat spre cer. Copiii şi-au găsit locuri pe buturugi, V. şi cu mine ne-am aciuat undeva în iarbă – şi toţi am urmărit cum se năştea un magnific foc de tabără, cu jerbe uriaşe pufnind scântei şi sfârâind ameninţătoare. Eram fermecaţi. Nemişcaţi. Cuceriţi, acolo, pe muntele oamenilor, de vraja pe care focul o aruncă dintotdeauna, de când Prometeu l-a furat de pe muntele zeilor.

Când vârtejul de foc s-a mai domolit şi pălălaia a redevenit prietena de încredere a omului, cea care-i încălzeşte nopţile reci şi-i descântă serile de vară, tânărul a făcut să apară de undeva o chitară. S-a aşezat în iarbă, cu spatele la uriaşul incandescent, apoi şi-a plimbat degetele peste corzile instrumentului. Pentru o clipă a părut că dispare în lumină, în locul lui rămânând numai o perdea de sunete magice. Vedeam în ochii lui V. că era unul dintre rarele momente când se deschidea poarta nevăzută dintre cele două lumi: a lui, în care fusese condamnat să trăiască, şi a noastră, în care se chinuia să evadeze, măcar din când în când.

— Copii, vreţi să ascultaţi o poveste? a întrebat tânărul.

— Daaa! au răspuns la unison sufletele prichindeilor de lângă foc.

— Atunci, ascultaţi aici!

Tânărul a mângâiat corzile, umplând din nou poiana cu magie. Povestea începuse deja, nu mai era nevoie de cuvinte, dar vocea a continuat:

— A fost odată ca niciodată…

Şi a tăcut. Doar notele se revărsau din chitară, sporind misterul. Clipele treceau una după alta, fără ca vocea să mai spună nimic.

— Nu ne spuneţi povestea, domnu’?, a chiţăit un glas de fată.

— M-am gândit ca în seara asta voi să spuneţi povestea.

— Noi? a întrebat un băiat.

— Să spunem o poveste cu vrăjitori şi prinţese, cum ne-a citit la şcoală?

— Sau cu dinozauri?

— Tata mi-a spus că sunt urme de dinozauri chiar şi aici, la noi în ţară.

— Oare şi prin poiana asta au trecut odată dinozauri? m-am trezit că mă ia gura pe dinainte.

— A fost odată ca niciodată un munte pe care trăiau dinozauri, a şoptit tânărul şi chitara l-a îngânat pe dată.

— Cred că dinozaurilor le plăceau copiii.

— Oare era greu să călăreşti un dinozaur?...

În seara aceea focul s-a stins greu. Refuza să se stingă, precum soarele înaintea lui. Şi astfel am avut timp să ascultăm ceva ce nu mai auzisem până atunci: povestea poveştilor, pe care o spuneam chiar noi, inventând-o pe loc, propoziţie cu propoziţie, idee cu idee, imaginaţia unui copil lângă sufletul altui copil. Nu ştiu despre ce a fost vorba. Şi nici nu conta. Eram în poveste. Eram povestea.

Pe cer licăreau de mult stelele când chitara a tăcut şi-n cercul de piatră mai pâlpâia doar un jar domol. Am vrut să plecăm, însă din marginea poienii, parcă din trunchiurile de copaci, s-au desprins puzderie de părinţi. Fuseseră tot timpul acolo, dar nu îndrăzniseră să tulbure vraja poienii. Cineva a adus un sac cu ştiuleţi de porumb, i-a împrăştiat în vatră şi i-a acoperit cu jar. Povestea poveştilor s-a încheiat cu un festin cu porumb copt.