Povestea unei adicţii: 19. Univers paralel (Intermezzo)

Într-una dintre serile noastre de veghe în scara blocului, Dragoş m-a întrebat de ce nu-l dusesem pe V. ... undeva. Da, exact aşa, cu vocea ezitând când a trebuit să definească locul. La un azil, la un cămin – am completat eu. M-a privit cu nişte ochi în care se citea uşurarea: cuvintele acelea dificile le rostise altcineva. Se vede treaba, era greu numai să te gândeşti la aşa ceva; să faci din asta lupta fiecărei zile i se părea, probabil, imposibil.

Nu l-am dus fiindcă făcusem asta o dată. Şi a fost o greşeală. O crimă.

Pe-atunci eram un puşti de şcoală generală, iar V. era cu trei ani mai mic, când l-am dus la un cămin lângă aeroport. Ai mei lucrau şi nu avea cine să stea cu el în timpul săptămânii. Aşa că-l duceam duminică dup-amiaza, chiar înainte să mă lase şi pe mine la bunici, şi-l luam de-acolo vineri seara, pentru weekend-ul în familie... Nu vreau să mai trec niciodată prin stările acelea. Norocul meu a fost că eram prea mic pentru o durere atât de mare. Când îmi amintesc, mă trec uneori fiori de groază, reci precum şerpii. Atunci, doar mă umpleam de durere, iar ce nu mai "încăpea" trecea, pur şi simplu, pe lângă mine – ca-ntr-un leşin autoindus al creierului, ce se proteja, refuzând să mai proceseze atâta suferinţă.

În copilăria mea, două au fost imaginile-şablon ale nepăsării omului: cadavrele ambulante care au fost odată deţinuţii deportaţi în lagărele naziste... şi căminul lui V.

N-am trecut niciodată de scările de la etajul întâi, acolo unde erau dormitoarele, însă mi-era suficient să văd cum năvăleau copiii când o vedeau pe maică-mea. Trupurile acelea jilave, cu mâini subţiratice, cu ochii retraşi în orbite din cauza malnutriţiei, minţile acelea rătăcite – toţi găseau în M. o mamă pe care, mai mult ca sigur, n-o cunoscuseră niciodată, dar instinctele lor de pui de om le spuneau că trebuia să fi existat undeva, cândva. Din atâta nevoie de dragoste şi atenţie, trăgeau de M., gata să-i sfâşie hainele; cumva, reuşeau să se mulţumească doar cu bomboanele sau biscuiţii pe care femeia le mai aducea uneori... Apoi, o îngrijitoare venea şi-l lua pe V., iar M. trebuia să suporte săptămânal cea mai groaznică tortură pentru o mamă: să-şi vadă propriul copil luat de lângă ea. Iar V. striga, striga din străfundul fiinţei lui singurul cuvânt prin care reuşise să unească universul lui paralel cu lumea ce-i fusese hărăzită şi răpită atât de uşor, acel cuvânt care, pentru un copil, înseamnă bucurie şi disperare deopotrivă: Mama!... Femeia nu mai putea îndura. Se întorcea răvăşită de plâns, spre celălalt copil şi doar gândul că poate, prin el, mai era o şansă la o viaţă normală, îi mai dădea suficientă putere să plece din locul acela blestemat.

Treceau aşa cinci zile. Se făcea vineri seară şi mergeam cu toţii, iar, să-l aducem pe V. acasă. M. urca repede la dormitoare şi se întorcea la fel de repede cu V. de-o mână, cu gentuţa lui de haine în cealaltă. Privirea îi era de piatră şi parcă nici nu înţelegea că tocmai îşi luase fiul înapoi. Se urca în maşină şi nu spunea nimic până acasă... Abia acolo ieşea parcă din transă, (re)găsindu-l pe V.: era mai slab, tras la faţă şi zgâriat pe la nas sau pe mâini. Hainele păstrau urme de mâncare şi unele miroseau vag a urină. Când M. ridica întâmplător mâna, V. reacţiona imediat, ferindu-se de o lovitură iminentă... La cămin, copiii erau nesupravegheaţi în cea mai mare parte a timpului, lovindu-se unii pe alţii în neştiinţa lor, iar activităţi precum mâncatul, spălatul sau mersul la toaletă se făceau doar sub ameninţarea cu bătaia... Abia după ce V. era îmbăiat, mâncat şi în pijamalele lui, abia atunci citeai în ochii lui M. bucuria că acela e fiul ei...

Bătaia şi nişte dormitoare insalubre sunt singurele moduri în care un sistem putred a găsit de cuviinţă să aibă grijă de copiii care i-au căutat cel mai mult ajutorul. Dacă stai şi te gândeşti, poate că universul paralel al lui V. era mai reuşit decât lumea noastră, atât de reală...