Povestea adevărată a unei fete imaginare – Intro

În 2008 nu auzisem de Christiane Felscherinow şi de povestea tristă a copiilor din Bahnhof Zoo. Eram însă la bancă, în plină criză financiară – Nu mai vindeţi nimic, nu mai oferiţi nimic clienţilor până la clarificări ulterioare! spusese mail-ul – şi trebuia să-mi umplu timpul cu ceva. Dintr-un ziar local mi-a atras atenţia următorul titlu

Cei mai mulţi dintre consumatorii de droguri internaţi la Spitalul Universitar de Psihiatrie Socola Iaşi au vârste cuprinse între 15 şi 21 de ani,

şi mi-am amintit de experienţa tâmpită a unei veri de liceu, când o parte din clasă am fost în gaşcă la mare, la Costineşti.

Într-o dimineaţă, unul dintre noi s-a întâlnit pe plajă cu un prieten mai vechi, mai în vârstă cu vreo doi ani şi mai turbulent, care i-a făcut lipeala cu un grup mai petrecăreţ şi mai dubios. Nu l-am mai văzut decât seara, când ne-am întors la cazare ca să ne pregătim de discotecă. Zăcea în pat, într-un lac de transpiraţie rece, şi părea că nu respiră. Din când în când îl străbătea câte-un tremur, ca un fel de verificare că n-a murit încă. După vreo două ore a început să mişte şi să aiureze. După încă vreo două a început să geamă că-i bubuie capul de durere – iar când afară, în lume, tinerii începeau să se întoarcă de la discotecă, a reuşit să ne spună că prietenul lui îi făcuse lipeala cu o sticlă de votcă şi o folie de Romparkin. Era prima oară când încerca aşa ceva. Când l-au văzut că nu se poate ţine pe picioare, ceilalţi l-au abandonat pur şi simplu la cazare… Abia spre dimineaţă a reuşit să coboare din pat. Efortul a fost atât de solicitant, încât a vomat chiar acolo, în cameră.

Romparkin este un medicament antispastic cu efect inhibitor direct asupra sistemului nervos parasimpatic. Este indicat în toate formele de boală Parkinson, fiind eficient în reducerea rigidităţii spasmelor musculare, a tremurăturilor şi a salivaţiei excesive asociate cu boala. Romparkin este de asemenea indicat pentru controlul tulburărilor (spre exemplu, dischinezie) determinate de medicamente care acţionează asupra sistemului nervos central.

Nu se prescrie copiilor şi adolescenţilor.

Am citit mai departe despre drogurile populare în rândul consumatorilor, în special LSD-ul (acidul lisergic) şi în minte a început să se contureze o poveste. 17 ani mai târziu, am rămas şocat cât de asemănătoare era cu mărturia Christianei F. în partea de început a vieţii de junkie – când, până la declanşarea adicţiei, drogurile sunt un fascinant şi irezistibil refugiu din calea frustrărilor de zi cu zi.

Personajul meu, Laura Coman, se voia o fată imaginară. Christiane F. mi-a dovedit, însă, că era cât se poate de reală, aşa că am decis să o aduc în Colţul cronicarului. În felul ei, Laura e o supravieţuitoare, fiind singura mea legătură cu blogul pe care l-am avut odată – căruia i-am dat un delete absolut şi irevocabil acum zece ani.

Între timp, neuronii s-au recablat altfel şi nu mai găsesc cu atâta uşurinţă calea de evadare în imaginaţia debordantă de altă dată. Înainte inventam lucruri, acum mă folosesc de scris mai mult ca să nu pierd idei despre lucruri care deja există. Înainte construiam lumi şi personaje cum îmi doream, acum mai degrabă observ lumile şi personajele care deja există în jurul meu. O fi ăsta un semn de maturitate? De acceptare? De blazare?

---

Afară era plăcut, zi ideală de primăvară. Strecurându-se printre cele două clădiri ale liceului, soarele îşi aşternea razele chiar pe banca ei. Îi plăcea să simtă căldura mângâindu-i obrajii, în timp ce lumina-i intra în suflet. Totul părea, dintr-o dată, mai frumos, mai incitant, şi se simţea ca o floare abia ieşită de sub zăpadă, ce are nevoie de puţină emoţie pentru a-şi desface petalele şi a înveseli, cu delicateţe, lumea.

Venea aici ori de câte ori simţea nevoia să fie singură, cu propriile ei sentimente şi gânduri, cu tristeţi şi bucurii sensibile, pe care colegii ei nu le-ar fi înţeles şi de care ar fi râs. Era locul ei secret din curtea liceului, deşi asta nu era pe de-a-ntregul adevărat. Colţul părăsit din spatele sălii de sport fusese probabil curăţat de unul dintre elevii de-a doi'şpea, care construise şi băncuţa, cu materiale rămase de pe la administraţie. Şi-l închipuia venind aici cu prietena lui, dup-amiaza după ce se terminau orele, rămânând stăpâni peste curtea tăcută, mărturisindu-şi dragostea şi furându-şi câte-o sărutare. Privi în jur cu grijă, ca şi cum n-ar fi vrut să tulbure nimic din intimitatea celor doi. Îşi promise să nu divulge nimănui existenţa acelui loc, să rămână taina lor şi-a ei, departe de gălăgia pauzelor agitate, un colţ al sentimentelor şi emoţiilor.

Abia atunci îşi aminti de hârtia pe care o strângea în palmă, motivul pentru care aşteptase cu nerăbdare pauza mare – să vină aici cu bileţelul pe care-l găsise strecurat printre foile caietului. Îl despături şi citi înfrigurată cele câteva randuri, simţind cum obrajii îi iau foc: De-abia aştept s-avem ore împreună. Atunci pot să te privesc nestingherit şi, câteodată, să pierd lumina soarelui în ochii tăi frumoşi. Dacă şi tu ai vrea, mi-ar plăcea să ieşim la un suc după ore. Adino.

Îşi simţea inima bătând repede. Adino era Adrian Novac de la 11C, clasa paralelă cu care făceau informatica şi engleza. De fiecare dată, orele în comun erau prilej de şuşoteli pentru fetele de la ea din clasă: baieţii de la C erau recunoscuţi drept cei mai sportivi din tot liceul, cu un fizic pe măsură. Erau prezenţi la toate competiţiile dintre licee şi fetele erau înnebunite de alura lor sportivă.

Adino era căpitanul găştii. Probabil de asta îi mergea bine echipei: Adino era inteligent, calm, se distingea mereu de ceilalţi, ştia cum să folosească energia băieţilor. Era elementul care-i lega pe toţi şi orice fată ar fi vrut să apară la braţul lui la o petrecere. Era atent, galant, mereu cu un zâmbet sincer pe faţă, care spunea tuturor că posesorul e mult mai mult decât un jucător de fotbal talentat.

Şi iată că voia să iasă cu ea. La ore îşi întâlniseră deseori privirile şi ştiuseră amândoi că spuneau mai mult decât Hei, ce faci?! Nu-i aşa că-i plictisitoare ora asta? Dar niciunul nu avusese curajul să meargă mai departe pe urma acelei priviri. Până la urmă, el îşi luase inima în dinţi, strecurându-i petecul de hârtie care o tulburase atât. Întoarse biletul şi scrise, cu emoţie: 13.00. La statuie.

Asta era peste două ore, cele mai chinuitoare dintre toate – orele de română. Îi plăcea să citească, să viseze şi să simtă odată cu personajele acelea imaginare, însă farmecul cărţilor dispărea tocmai la orele de română. De vină era proful – rece şi autodidact, considera că, ajutându-i pe alţii să cunoască lucruri pe care el le învăţase singur, era ca şi cum ar fi trişat în competiţia nevăzută a educaţiei umane. Venea mereu la şi zece, dădea un bună ziua sec, se aşeza la catedră şi începea să vorbească. Până la fix nu se oprea, perorând despre scriitori şi genuri. Dac-ai fi stat să-l asculţi, poate-ar fi fost interesant, dar tonul monoton pe care vorbea te făcea să crezi că orice carte e la fel cu oricare alta dinaintea ei. Asta dacă nu te lua somnul. Aici era capcana: din când în când, proful făcea o pauză şi punea pe cineva din clasă, la întâmplare, să facă o sinteză a celor spuse până atunci. Dacă respectivul reuşea, nu se întâmpla nimic – proful reîncepea să vorbească de parcă ar fi fost în continuare singur. Dacă, însă, răspunsul nu venea, nefericitul în cauză primea un doi sau trei, cu nelipsita replică Să dormi nu-i greu, dar trebuie să ştii când... Şi monologul reîncepea.

Astăzi era cam la fel. Ştia că se vorbea despre Marin Sorescu, dar firul i se rupse repede. Gândurile zburară către Adino, biletul pe care i-l returnase printr-o colegă mai curajoasă şi întâlnirea de la statuie. Ochii priveau nerăbdători ceasul de perete, care-şi mişca acele cu viteza melcului, în timp ce mintea căuta cuvintele pentru prima ei întâlnire… Şi dac-avea să se bâlbâie, ce? E firesc să ai emoţii la prima întâlnire; în plus, Adino era inteligent şi putea să-şi dea seama că nu-i o încuiată, ci doar puţin timidă. La urma urmei, nici nu trebuiau spuse prea multe: Da, mi-ar plăcea să ieşim la o prăjitură. Ce-ai zice să mergem în Crizantema? Îmi plac…

— Laura?! Ia să vedem, tu ce zici?

Se ridică automat şi, în scurtul drum până la verticală, realiză că azi ea trebuia să-i dovedească profului că măcar un om din toată clasa era treaz la ora lui. Mintea-i începu să lucreze febril, căutând toate informaţiile pe care le ştia despre Sorescu, încropind totul într-o propoziţie cu sens. Şi când deschise gura să îngaime răspunsul, înţelese brusc adevărata problemă.

Mintea i se goli, Marin Sorescu dispăru ca Iona înghiţit de peştele legendar, proful şi clasa deveniră simple elemente de decor, pe tapetul cărora se creiona singurul gând care într-adevăr conta: nu putea ieşi cu Adino. Părinţii ei s-ar fi crizat dac-ar fi întârziat chiar şi zece minute. Iar să plece de-acasă singură cu-n băiat, nici nu se punea problema.

Se aşeză în bancă, observând vag că proful scria ceva în catalog. Ridică ochii spre ceas, dorindu-şi ca pauza de la 13.00 să nu mai vină niciodată.