Omul cu şase degete
De departe cea mai cosmopolită experienţă profesională pe care am avut-o a fost să lucrez câteva zile pe an în turnurile UniCredit din Piazza Gae Aulenti din Milano. Câteva zile pe an păşeam într-o lume în care banii deveneau importanţi de la câteva milioane (de euro) în sus. Am întâlnit acolo oameni remarcabili, de la un fost cercetător la CERN (Organizaţia Europeană pentru Cercetări Nucleare) până la mica echipă de şase indieni care coordona, din Italia, un contingent necunoscut şi nevăzut de semeni de-ai lor aflaţi în India.
Indienii şi IT-ul au devenit subiect de legende. Cele mai multe perfect adevărate, dacă mă gândesc la boacănele pe care le făceau indienii aflaţi acasă, la mama lor (cu care noi nu interacţionam direct). Însă cei şase locaţi în Milano erau, totuşi, altceva. Nu doar că vorbeau engleză într-o manieră inteligibilă, dar chiar puteai să te bazezi pe ei – că vor executa întocmai instrucţiunile extrem de detaliate pe care le dădeai în prealabil.
Erau tineri, patru băieţi şi două fete, zâmbitori şi cu foarte mult bun simţ. La una dintre vizite, ne-au scos în oraş la o seară indiană într-un restaurant cu specific – şi i-am cunoscut mai bine. Preferatul meu era Vikas, cel cu şase degete la mâna dreaptă. Avea, practic, două degete mici, însă cel în plus era mai degrabă un apendice imobil. Cu toate astea, palma lui nu avea nimic dezagreabil, iar Vikas considera al şaselea deget drept un talisman norocos, primit la naştere de la unul dintre zeii lui necunoscuţi.
Dar nu despre el e povestea asta.
În 2007, proaspăt ieşit de pe băncile facultăţii, mi-am pus întrebarea consacrată a unui proaspăt absolvent (român): Now what?... Părea că Iaşul n-avea trebuinţă de un tânăr care putea să creioneze o campanie de advertising în stilul Adidas, ori să facă o analiză de marketing pentru o companie precum Kellogg’s.
Am găsit în ziar anunţul pentru postul de asistent al unui cabinet notarial (printre cele mai cunoscute din oraş, aveam să aflu mai târziu, lucrând cu garanţii imobiliare pentru credite bancare) şi m-am dus să văd despre ce e vorba. M-am întâlnit cu o tanti, am discutat vreun sfert de oră – după care mi-a dat o probă practică. Trebuia să tehnoredactez o scurtă declaraţie notarială. M-a aşezat la un calculator, mi-a pus foaia în faţă şi mi-a zis că revine ea mai târziu. După încă un sfert de oră, timp în care am transcris şi formatat documentul, am început să mă plictisesc. Noroc că tanti s-a întors câteva minute mai târziu. S-a arătat uimită de performanţa mea, spunându-mi că de obicei îi lasă pe candidaţi o jumătate de oră – dar tocmai avea ceva de luat din încăperea în care mă aflam.
M-a întrebat cum reuşisem să scriu atât de repede şi fără greşeli – şi m-a pus în încurcătură. Nu era ca şi cum făcusem ceva anume; îmi spusese să tehnoredactez textul ăla şi asta făcusem. Totuşi, gândindu-mă la cum mai văzusem oamenii scriind la calculator în alte împrejurări, mi-a venit un răspuns:
— Păi, eu tastez cu toate degetele.
I s-a părut o replică extrem de nostimă, a râs, apoi m-a întrebat dacă pot să încep de-a doua zi. Am întrebat şi eu dacă tot de-a doua zi o să încep să fiu plătit – şi discuţia n-a mai fost atât de amuzantă. Job-ul era interesant, postul era călduţ, doar că nu prea se plătea. A fost rândul meu să mi se pară nostimă toată treaba.
“Băteam” la calculator încă din şcoala generală. Referatele despre diverse aspecte ale civilizaţiei şi culturii Imperiului Roman fuseseră modalitatea de a trece clasa a opta (cu premiul întâi şi coroniţă, chiar) fără să ştiu să leg vreo propoziţie în latină. Iar din liceu până la facultate, schimbul “pagini contra note” se dovedise nu doar lucrativ, ci şi interesant – pe măsură ce diversele proiecte atingeau teme tot mai surprinzătoare. Dar acum nu mai eram în mediul academic; abilităţile mele de redactor se cereau puse într-un context pecuniar. În lipsa lui, am plecat.
În lunile care au urmat, mi-am luat uşurinţa cu care foloseam tastatura şi m-am întors la o pasiune mai veche: Counter-Strike. Într-o versiune prescurtată şi romanţată a istoriei oficiale, m-am jucat până au sunat cei de la UniCredit să mă angajeze într-o agenţie de-a lor. I-am întrebat de trei ori dacă sunt siguri că pe mine mă caută, înainte să las arma din mână şi să-mi pun costumul de funcţionar bancar.
Asta a fost demult. Revenind în prezent, am încercat aseară să mă reîntorc la vechea dragoste, jucând Fortnite pe consola PlayStation pe care F. şi S. au primit-o de Crăciun.
Am descoperit că, din tot ceea ce eram odată, Andrii Popa cel vestit şi cu pieptul dezgolit, care ducea ore-ntregi de shoot-ăreală online, a mai rămas doar cântecul cu puşca şi cureaua lată. M-am transformat într-un om – rudimentar, împiedicat şi ridicol – cu şase degete (cel mare, indexul şi mijlociul de la fiecare mână).
Trecerea de la conceptul de tastatură plus mouse la controller-ul de PlayStation s-a dovedit o schimbare de paradigmă cataclismică.
Să-ţi conduci personajul în direcţiile standard înainte-înapoi-stânga-dreapta-sus-jos, cât timp reîncarci sau schimbi arma – totul cu o singură mână –, e cam acelaşi lucru indiferent dacă o faci din taste sau dintr-un joystick cu câteva butoane. Dar să înlocuieşti mouse-ul, pentru free look şi orientare în spaţiu, cu un al doilea joystick… asta m-a terminat. Tot ceea ce realizam înainte mişcând liber mâna, trebuie să obţin acum cu un singur deget, cel mare – şi nu reuşesc să mă coordonez deloc. Memoria musculară dobândită în atâţia ani de ţăcănit mouse-ul s-a transformat într-un handicap neaşteptat. Parcă sunt o curcă beată. Sau un leneş greoi (sloth, în engleză, mamifer cu trei sau chiar două degete/gheare la fiecare membru superior).
De cealaltă parte, la doar zece ani, şi fără niciun fel de referinţe care să-l tragă înapoi din alt secol, S. deja se distrează cu FIFA FC26 pe nivel de dificultate Word Class – în timp ce eu nicio deposedare nu reuşesc să fac (ceea ce este cel puţin ironic, dacă mă gândesc cât am “bătut” terenurile de fotbal din Bacău, alături de copiii betoanelor).
În apărarea mea, jocurile din seria FIFA m-au scos mereu din sărite… Deşi… Cândva, eu şi Dragoş, regele neîncoronat al copiilor betoanelor, obişnuiam să ne măsurăm puterile cu un strămoş pentru consolă al celebrei serii. Bineînţeles, aşa cum îi stă bine unui lider, el câştiga mereu – cu o singură excepţie: când eu jucam cu Spania. Nu ştiu dacă era o hibă a jocului sau un blocaj psihic al lui Dragoş după nenumărate încercări eşuate, dar cu echipa Spaniei eram de neînvins. Chiar şi când jucam în oglindă, cu aceeaşi echipă, Spania mea era de netrecut pentru Spania lui. În cel mai bun caz, obţinea o remiză; altfel, pe cât de inexplicabile, pe atât de usturătoare erau înfrângerile – şi reacţiile înciudate ale prietenului meu umpleau sala de calculatoare… De atunci, însă, magia a dispărut. Privindu-i pe pasionaţii de fotbal din butoane, mi se păre că priceperea lor se reduce doar la a lovi cât mai multe taste deodată, într-un ţăcănit insuportabil.
În materie de Fortnite suntem amândoi cam la fel de prăpădiţi. Deşi coordonarea lui e mai bună, încă nu poate procesa şi corela între ele multitudine de informaţii vizuale şi auditive din joc. Aşa că jucăm împreună: eu îl ghidez şi el conduce personajul de pe ecran. Puştiul pare că se distrează pe bune (judecând după cât se consumă), iar eu îmi aduc aminte de vremurile în care îl asistam pe taică-miu când juca Railroad Tycoon – şi eram fascinat de trenuri şi de căile ferate care brăzdau harta.
E o faţetă a experienţei PlayStation mult mai satisfăcătoare decât chinul celor şase degete.