O Schengen-eală tristă

Weekend-ul ăsta a derapat înspre mine un link cu cea mai recentă izbândă a circului de stat politicii autohtone: Austria (noua Poartă a istoriei românilor) s-ar gândi să ne dea voie în Schengen. Dar numai la nivel de spațiu aerian — și nu oricum, ci în baza unor condiții. Printre acestea, “acceptarea solicitanților de azil din Austria, în special afgani și sirieni, de către Bulgaria și România”.

Vecinii de la sud, prin președintele lor Rumen Radev, au reacționat prompt: “Condițiile […] sunt inacceptabile pentru Bulgaria”.

Românii n-au pierdut nici ei timpul — și nici n-au făcut economie de cuvinte elogiind această neîndoioasă victorie:

Am spart gheața! Austria și-a flexibilizat poziția în ceea ce privește spațiul Schengen și este de acord cu ridicarea granițelor aeriene pentru România. Asta înseamnă că românii nu vor mai sta la cozi interminabile atunci când zboară în interiorul Uniunii Europene După ani de zile de așteptări, vom realiza împreună și acest vis! România merită în Schengen!

Marcel Ciolacu

Niciun cuvințel despre faptul că României i se cere să-și asume responsabilitatea pentru migranții intrați ilegal în Austria (!)…

[…] apreciem deschiderea colegilor de la Viena. […] Există o dinamică cu un ton mai pozitiv, dar care deocamdată rămâne în chenarul prudenţei şi al negocierilor.

[…] consider că o eventuală reuşită este consecinţa conlucrării tuturor forţelor politice, a instituţiilor statului, în mod deosebit Preşedinţie şi Guvern, şi în special activitatea profesionistă a Ministerului de Interne şi a Ministerului de Externe.

Nicolae Ciucă

Doar mie îmi răsună în urechi ecouri elogioase ca-n “vremurile de altădată”?

Așadar, încă un nimic care ni se prezintă cu fast de realizare istorică.

Lăsând la o parte postura umilitoare, de groapă de gunoi de tabără de refugiați pentru cei la care Viena strâmbă din nas, în care este pusă România — care, pare-se, nu deranjează pe mai nimeni dintre glorioșii noștri conducători —, care sunt cozile alea interminabile la care doar românii stau in aeroporturi? Nu cred c-am pierdut mai mult timp la pașapoarte decât am pierdut așteptând îmbarcarea în avioanele WizzAir, spre exemplu.

Și, oricum, adevărata miză cu Schengen sunt granițele terestre. Bulgarii au spus-o din prima. Dar, desigur, pe românii ținuți cu orele-n vămi, că-s turiști, că-s tiriști, nu-i mai vede nenea Ciolacu — deși de la ei așteaptă voturi la anul.

Una peste alta, n-am obținut nimic. Doar un austriac care, abuzând mai mult sau mai puțin de statutul european al țării sale comparativ cu România (o lumină proastă în care ne punem de foarte multe ori singuri), a zis că, dacă tot îl frecăm la icre cu Schengenu’ vieții, măcar să-și mai rezolve și el niște probleme. Că deh, vorba aia, “egalitate, dar nu pentru căței”.

Nu pot să nu remarc că Schengen-eala rimează foarte bine cu lăbăreala. Fiindcă asta este, de o bună bucată de vreme, politica românească externă și internă deopotrivă — o lăbăreală tristă.

---

La final, toată “povestea” cu egalitatea pentru căței, pentru că merge la marele fix:

Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace,
Cum lupii, urșii, leii și alte câteva,
Care cred despre sine că prețuiesc ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntâmplare:
Și eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.
Oamenii spun adesea că-n țări civilizate
Este egalitate.
Toate iau o schimbare și lumea se ciopleste,
Numai pe noi mândria nu ne mai părăsește.
Cât pentru mine unul, fieștecine știe
C-o am de bucurie
Când toată lighioana, măcar și cea mai proastă,
Câine sadea imi zice, iar nu domnia-voastră.

Așa vorbea deunăzi, cu un bou oarecare,
Samson, dulău de curte ce latră foarte tare.
Cățelu’ Samurache, ce ședea la o parte,
Ca simplu privitor, auzind vorba lor,
Și că nu au mândrie, nici capriții deșarte,
S-apropie îndată
Să-și arate iubirea ce are pentru ei:

Gândirea voastră, zise, îmi pare minunată,
Și sentimentul vostru îl cinstesc, frații mei.

Noi, frații tăi? răspunse Samson plin de mânie,
Noi, frații tăi, potaie!?
O să-ți dăm o bătaie
Care s-o pomenesși.
Cunoști tu cine suntem, și ți se cade tie,
Lichea nerușinată, astfel să ne vorbești?

Dar ziceați…

Și ce-ți pasă? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevărat vorbeam
Că nu iubesc mândria și că urăsc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căței.

Aceasta între noi adesea o vedem,
Și numai cu cei mari egalitate vrem.

(Grigore Alexandrescu, Câinele și cățelul)