Mostră de olimpism românesc

Multe dintre cele întâmplate în a noastră low-profile European country (aşa numesc americanii de la CNN România) pot fi explicate prin lipsa de educaţie. Îngrozitor de mulţi români nu-şi cunosc istoria, nu au capacitatea de a gândi critic şi nu au proprietatea termenilor aruncaţi cu atâta lejeritate în stânga şi-n dreapta.

Foarte mulţi români nu înţeleg că tocmai fiindcă trăiesc într-o democraţie pot ieşi în stradă ca să strige că-n România nu există democraţie – iar apoi să se întoarcă bine-mersi la casele lor. Într-o non-democraţie, cineva i-ar fi culcat la pământ cu gloanţe şi ar fi trecut peste ei cu tancuri. Ca la Timişoara, în 1989, dar cine se mai încurcă în amănunte din astea istorice ?...

Ah, că trăim într-o democraţie găunoasă, foarte aproape de graniţa cu altceva – asta e altă discuţie, complexă, ce necesită o viziune critică. O discuţie pe care, însă, nu o poţi avea cu nimeni care confundă critica drept denigrare, mergând până la negarea totală şi absurdă.

În acest context de educaţie deficitară, săptămâna trecută a stat totuşi sub semnul olimpiadelor şcolare – ocazie cu care am aflat că există olimpiadă la religie, ceea ce pentru mine este un nonsens total. La concursuri au participat şi F. şi prietenii ei. Un prilej foarte bun să observ, o dată-n plus, cum învăţământul românesc îşi fură căciula singur, iar speranţele într-o Românie educată ca rezultat al actualului sistem sunt de-a dreptul patetice.

A fost faza judeţeană a olimpiadelor, iar mintea mea a construit un raţionament de felul următor:

• cei mai buni 125 de elevi din judeţul Iaşi (cum a fost la română, în cazul lui F.) se întrec cu cei mai buni X elevi din fiecare dintre celelalte judeţe;

• în baza unui barem de corectare se stabileşte un clasament naţional;

• în baza punctajelor la vârf se stabileşte un prag de selecţie, deasupra căruia se vor găsi toţi cei Y elevi care se vor întrece în etapa finală.
  Cei mai buni din ţară – dintre care, eventual, se poate extrage apoi un lot care să reprezinte România la competiţii de profil internaţionale.

Bineînţeles că realitatea mi-a demonstrat cât de naiv sunt.

Spre exemplu, pare mai important ca fiecare judeţ să aibă măcar un reprezentant în etapa următoare, chiar dacă asta înseamnă să echivalezi practic o notă de 7 din 10 cu o notă de 9.

Iar dacă, totuşi, între 7 şi 9 este o diferenţă, ea poate fi anulată prin celebrele contestaţii. Anul acesta au fost situaţii în care diferenţele dintre notele iniţiale şi notele revizuite au depăşit 50% (ca să nu spun de teze notate cu 5 şi reevaluate la 8-9). Un ecart care, la asemenea nivel, se poate explica doar printr-o beţie a minţii sau jocuri de culise.

Treburile astea îmi aduc aminte de planificările şi cotele de producţie trucate din condei ale ceauşismului. La 35 de ani după căderea (oficială) a comunismului, învăţământul românesc încă mai umblă cu cioara vopsită. Pe culmile olimpismului românesc ajung şi strălucesc doar câteva lumini efemere, în drumul lor spre orizonturile altor ţări, în timp ce sub ele zace mai departe un munte de indolenţă, ipocrizie şi ridicol – pe care se chinuie să-l escaladeze hoarde de analfabeţi funcţionali, prinse fără sorţi de izbândă în munca sisifică a sistemului lipsit de viziune şi de direcţie.