Moartea, prostia și comunismul

— Mai bagă, meștere, cu televizorul, ai văzut că prinde! mi-a zis criticul meu neobosit.

Pentru cine se întreabă, comentariile astea nu se fac “la vedere”, transparent. Nuu, drăcușorul mă privește peste umăr și apoi scrie pe WhatsApp, că deh, am același număr de telefon din clasa a un’șpea și el mi-l știe cam tot de-atunci.

Ce NU știe el, însă, este că eu chiar am încercat să repet episodul celor trei știri de la televizor — dar am găsit numai moartea în vizită pe la Corduneni și prostia rătăcind prin niște sedii de partid din București.

Așa că m-am lăsat păgubaș. Am să scriu tot de-ale mele.

Săptămâna asta a fost despre comunism, fără să-mi propun asta neapărat. Adică știam că va veni vorba în spectacolul celor de la Divertis, dar nu pe criteriul ăsta am ales cele trei piese de teatru radiofonic pe care le-am ascultat în zilele de alergare.

Anul acesta, traseul cel mai scurt pleacă de la 8,6 km, cu scopul de a ajunge la 10 km — de voie, dar și de nevoie, pentru că la început de iunie voi participa la prima mea competiție oficială, care presupune și “cățărare” pe Dealul Copoului.

Am ajuns la concluzia că mai tot ce-a fost înainte de decembrie 1989 se poate eticheta drept ipocrizie maladivă. Buni sau răi, indivizii trebuiau să se prefacă mereu unii față de alții, până când traiul de zi cu zi a devenit un experiment absurd.

După 1989, nimeni nu a mai trebuit să se prefacă. Schimbarea de regim a însemnat, în primul rând, libertatea ca hoțiile și măgăriile să se facă în văzul lumii, pe față. Experimentul absurd s-a transformat într-un exercițiu de mitocănie. O noapte a minții care durează de 35 de ani deja, care a făcut posibil ca moartea unui interlop să devină un eveniment la scară națională.

Oamenii din sistemul antedecembrist “s-au mutat cu toții la Senat” (cum îi spune personajul Tamarei Buciuceanu Botez nepotului din America, în piesa cu același nume), jucând mai departe comedia neagră a propriei nulități. Numai așa se putea naște gluma proastă cu uite catindatul, nu e catindatul pesedeo-penelist la postul de primar al Bucureștiului… La prima vedere, să propui un candidat și apoi să te arăți vexat de scheleții din dulapul respectivului pare prostie crasă. Unii mai iscoditori vorbesc de un scenariu… Indiferent care e adevărul, de ce aș mai vota eu vreunul dintre partidele implicate în cacealmaua asta?

Noroc că nu trebuie să votez la București. Rămân la mine, la Iași, orașul cu al doilea aeroport din țară — suit pe-un deal pe care oamenii se cocoață cu bagajele în spate când ninge — de unde nu zboară mai nimeni. Rămân și votez tot ce prind: Chirica, Bodea, Ciuhodaru, Chichirău, Balanișcu (ăsta apare pe afișele PSD și nu spune nimănui nimic) ori Șoșoacă, ca să nu ducem lipsă de istericale, cacofonii și zghierăte!