Miezul din gogoașă

Făceam aici o scurtă trecere în revistă a evenimentelor din anul 1999 — într-un cu totul alt context, dar, o dată în plus, se confirmă că nițică documentare nu strică niciodată. Printre altele, scriam acolo despre începutul intervenției NATO în Kosovo, prin lovituri aeriene asupra Serbiei (24 martie).

Fără să zgândărim această rană cumplită, încă deschisă în carne vie, care este conflictul dintre kosovari și sârbi, rețin aici doar atât: România (încă neafiliată NATO) și-a deschis spațiul aerian pentru avioanele Organizației — fără să i-o ceară nimeni.

Se consideră că raidurile NATO au fost decisive pentru încheierea operațiunilor de luptă trei luni mai târziu, timp în care 800.000 de refugiați și-au părăsit căminul. Totodată, nimeni nu menționează gestul României ca fiind hotărâtor pentru soarta conflictului, sau pentru aderarea țării la NATO (cinci ani mai târziu, în 2004).

Cert este că lejeritatea cu care România s-a băgat singură în discuție a tensionat relațiile cu vecinul dunărean — și a lăsat multora un gust amar și impresia că România doar s-a făcut preș la picioarele altora.

Fast forward în 2023.

O altă rană adâncă din coasta omenirii prinde să sângereze din nou, parcă mai abundent ca niciodată: conflictul palestiniano-israelian, la un pas de o agravare arabo-israeliană.

Facțiunea Hamas atacă Israelul, care ripostează în forță, nivelând Fâșia Gaza prin atacuri aeriene și instituind o blocadă totală, transformând-o într-o zonă de criza umanitară și mai mare decât era deja.

Conjunctura violentă nu face decât să complice și mai mult contextul politic intern al Israelului. Pe de o parte fum, dărâmături, moarte, disperare, ură. Pe de altă parte, incertitudine, jocuri de culise, propagandă. În tribune, butoaie cu pulbere ce așteaptă doar o mică scânteie religioasă ca să sară în aer.

Într-o asemenea atmosferă încărcată cu de toate, la fața locului se înființează prim-ministrul României — fără să-l aștepte cineva neapărat, cu atât mai puțin cu cât gigantul diplomatic american s-a pus în mișcare, cu un Secretar de Stat deja la fața locului (Anthony Blinken) și POTUS en route (Joe Biden fiind deja în Israel la momentul publicării acestui articol).

Deci un personaj minor, implicându-se într-un caz extrem de complicat, pe care nu-l înțelege (pentru că nu are conexiuni în Orientul Mijlociu și nu cunoaște regiunea) — care ar putea fi contribuția lui reală?

În limbaj de lemn diplomatic, s-a chemat vizită de solidaritate:

Am decis să vin astăzi în Israel deoarece, în astfel de momente dificile, precum cele trăite în prezent de poporul israelian, partenerii şi prietenii trebuie să îşi demonstreze solidaritatea. Societatea românească, comunitatea de israelieni din România şi cea de români din Israel deplâng alături de dumneavoastră, domnule prim-ministru, victimele nevinovate, femei, copii, tineri în floarea vârstei, în urma atacurilor teroriste declanşate de Hamas. Transmit compasiunea noastră pentru toate aceste pierderi de vieţi omeneşti şi pentru numeroşii răniţi, printre care, în mod tragic, s-au regăsit şi cetăţeni de origine română.

Dacă prim-ministrul României trebuia să dea această declarație în persoană (în conferința de presă comună cu Bibi Netanyahu), atunci rolul unui ambasador care mai este?

Sau… ciolac peste pupăză, momentul este cum nu se poate mai potrivit pentru un pic de strălucire în lumina reflectoarelor — fiindcă, vorba aia, la anul vin niște alegeri?

[…] domnul prim-ministru […] mi-a zis “Brother Marcel”.

Fratele Marcel a ținut neapărat să facă precizarea asta, într-o intervenție telefonică la RTV, din câte am înțeles.

Așadar a fost băgat în seamă și ăsta a fost, deci, scopul vizitei: cineva să pozeze drept miezul din gogoașă. Din nou. Aruncând astfel totul în derizoriu și aducând un deserviciu atât românilor (trecuți pe planul doi), cât și israelienilor (cărora le lipsește orice, mai puțin vorbele goale)… Și ignorând că miezul gogoșii globaliste de azi este, de fapt, o gaură.

La final, avem pozele astea (courtesy of CNN):

Ce ne arată ele?

Doi bătrâni (aici fără nimic peiorativ) hârșiți în conflicte de tot felul, care se cunosc de 40 de ani. Abia ăștia doi se pot considera frați, nene Marcel!