Melcii nu au iPad-uri

...şi nici nu investesc la bursă

Şcoala copiilor mei se găseşte într-un cartier comunist într-o zonă rezidenţială retro. Adică o aglomerare de blocuri – însă una dintre puţinele rămase în oraş unde este mai multă natură decât sunt maşini, unde este mai multă verdeaţă decât sunt pavele. Prin urmare, în fiecare dimineaţă de cinci ani încoace, după ce îi las pe cei mici la şcoală, fac o scurtă plimbare prin acest colţ de linişte, înainte de a mă bloca ore bune în faţa unor ecrane.

Un obicei care nu ştiu cât va mai dura, deoarece copiii descoperă treptat tramvaiul – şi cu el spiritul independent.

Unul dintre lucrurile bune (puţinele?) pe care le-a făcut actuala administraţie este reabilitarea a numeroase spaţii verzi din oraş. Acesta nu este un articol de campanie electorală, voi merge la vot doar ca să le spun tuturor candidaţilor că nu sunt altceva decât nişte caricaturi fără credibilitate (iar de ales răul cel mai mic m-am săturat, fiindcă asta NU este, în mod real, o alegere) – dar trebuie să recunosc că oraşul a devenit mai luminos pe ici-pe colo, unde a fost scos dintre boscheţi.

În jurul şcolii, zonele deschise de gazon ca un ocean verde, aprins de ultimele ploi şi presărat cu insule de flori colorate, se întrepătrund cu garduri vii şi vegetaţie înaltă – într-o alternanţă de magie şi mister ca în Westeros-ul lui R.R. Martin sau Middle-Earth-ul tolkian. Între blocuri creşte chiar şi Copacul Vieţii de pe Pandora lui Cameron, un stejar uriaş ce se înalţă peste cele patru etaje ale clădirilor din jur. În dimineaţa asta, o ciocănitoare îşi face de treabă printre crengi, proof of life că zona păstrează o fărâmă de sălbăticie.

Încă nu e opt, ora devenită universală a începutului lecţiilor. O alee este încă – şi inexplicabil – pustie, în afară de trei melci care s-au întâlnit într-o margine. Nu e ceva întâmplător; sunt aşezaţi în vârfurile unui triunghi imaginar, corniţele lor arătând spre centrul acestuia. Indivizii stau la sfat, pun ţara la cale; fără bere, fără ţigări – şi fără grabă.

În capătul aleii se iveşte o fată, o apariţie cum n-am mai văzut în cei cinci ani de zile începute în acest refugiu urban: citeşte. Are o carte din care citeşte în mers. O puştoaică de clasa a opta-a noua se apropie, o siluetă delicată care-i scoate în evidenţă căştile supradimensionate de pe cap. Cartea e groasă de două degete, are o supracopertă elegantă şi disting un semn de carte hand made. Imaginea e autentică, nu doar un décor… Am impulsul să-mi iau telefonul şi să o fotografiez. Dar singurul unghi pe care-l am în minte e de la nivelul consiliului celor trei melci (mi-ar plăcea la nebunie să văd scena din perspectiva lor). Cu orice altă abordare am senzaţia că aş distruge momentul, răpindu-i frumuseţea. Renunţ. Poate dacă eram Crina…

În plus, să scot telefonul pentru o poză ar strica întregul context, ca şi cum tehnologia – artificialul – s-ar insinua asupra naturii. Ca şi cum nu mai sunt capabil să privesc un moment din viaţă decât prin lumina albastră a unui ecran Ca şi cum realitatea de lângă mine ar fi ceea ce-mi spune o maşină că este. Exact ideea ce pare să o transmită ultimul spot publicitar de la Apple, pentru iPad Pro.

Ce metaforă mai reuşită pentru sucombarea emoţiei umane în faţa inteligenţei artificiale decât un pian (instrument pentru care au compus nume precum Chopin, Beethoven, Mozart, Bach sau Debussy) sau o chitară (Jimi Hendrix, Eric Clapton, Keith Richards, B.B. King, Van Halen anyone?) făcute zob – ca în urma lor să rămână o tabletă electronică.

Într-o elementară – şi, totodată, involuntară – lecţie despre comunicare, mesajul plecat de la emiţător este că iPad-ul cel mai capabil de până acum este şi cel mai subţire. Ce a ajuns la receptor? Că realitatea palpabilă şi plină de emoţii a fiinţei umane poate fi (trebuie?) înlocuită cu o “foaie” de circuite integrate “lipită” în spatele unui ecran… Şi eu care-mi puneam speranţe că iPad Pro va da un impuls acţiunilor Apple…

Fata a trecut de mine. Citeşte mai departe. Poate nu-i totul pierdut.