L'esprit d'escalier: Încet cu vorbele pe scări

Multora le plac persoanele care au cuvintele la ele. Atât de mult încât ajung să creadă că, într-un meeting (ca să o cotim corporatește), cine vorbește mult trebuie că și știe despre ce vorbește.

O eroare de percepție frecvent întâlnită — în timp ce, în realitate, se întâmplă la fel de des ca lucruri cu adevărat importante să rămână nespuse, din simplul motiv că n-au mai încăput; vorbărețul de profesie a ocupat întreg spațiul "de emisie".

În alte situații, despre care am scris recent, oamenii sunt escalați, se simt luați pe repede înainte și — pe moment — nu au răspunsul potrivit, sau rămân efectiv (sâc!) fără replică. După aceea, oricât sens ar avea cuvintele lor, momentul a trecut oricum și impactul este diminuat.

Această situație a primit și un nume: l'esprit d'escalier — literal, spiritul scărilor —, zice-se de la o experiență descrisă de filosoful francez Denis Diderot în 1773. Luat peste picior la un dineu, omul nostru și-a revenit abia la baza scărilor… așadar după ce părăsise reuniunea, ușa se închisese, coborâse de la etajul unde se lua masa — și dreptul la replică fusese pierdut.

Particip la numeroase întâlniri. Nu cu filosofi, dar cu clienți, colaboratori, colegi, manageri, auditori și alte roluri din zona IT. Când simt că discuția e pe final și conștiința colectivă tinde să-și ia zborul spre alte orizonturi, scot la înaintare un deci. Ca toată lumea să aibă ocazia explicită de a-și împărtăși neclaritățile, îngrijorările, obiecțiile, alternativele — într-un cuvânt, ideile — și pentru a lăsa cât mai puține chestii nerostite, pun “pe masă” un deci:

Deci, mai sunt neclarități, îngrijorări, obiecții, sugestii?

Deci, care e concluzia acestei întâlniri?

Deci, în baza acestei discuții, care sunt pașii următori și cine trebuie să-i facă?

Și o fac indiferent de rolul meu în discuție: inițiator, moderator, simplu participant sau chiar spectator. O discuție care se închide fără a lămuri aspectele astea e doar o pierdere de vreme. Am fost pus de destule ori în situația de a cere feedback despre o temă anume și să primesc un răspuns de felul:

- Da, sigur, am avut un call pe tema asta.

Păi, și?… Dacă nu smulgi vorbele cu cleștele, parcă n-are farmec.

- Păi, s-a hotărât că urmează să se facă așa și pe dincolo.

Cine o să facă? Și până când?

- Hmm, asta n-a fost foarte clar… O să întreb într-o următoare discuție.

Când va fi discuția?

- Ei, asta nu s-a stabilit.

Când o întâlnire dintr-asta se poate rezuma într-un discurs electoral de genul “să se facă” ,”să se discute” — la modul cel mai impersonal și neasumat cu putință (un pic de răbdare, sezonul 2024 la discursuri sforăitoare despre vina altora și despre muncile pe care tot alții trebuie să le presteze încă nu s-a deschis oficial) — e clar că proiectul respectiv e pe drumul cel bun… către development hell.

În concluzie, un cuvânt spus la momentul oportun — cum sunt DECI sau NU — poate face diferența dintre un efort constructiv și o pierdere de vreme.