Lecţia de umilinţă, linişte şi simplitate
Limba engleză conține două expresii:
To take something for granted.
To consider something as a given.
...cărora limba română le conferă același sens: a lua ceva pe de-a gata.
Mie traducerea mi se pare cumva prea moale, prea de suprafață. Mereu mă poticnesc când trebuie să transmit ideea asta în română, astfel încât prefer exprimarea originală - ca apoi lumea să ridice o sprânceană la romgleza mea.
Niște dicționare și îndreptare de semantică ar ajuta, probabil, să înțeleg mai bine CUM să zic. Iar ceva lucrări de filosofie ar lămuri și CE zic.
Dar cea mai percutantă explicație pentru ce înseamnă să iei un lucru de-a gata am găsit-o, culmea, la TV (da, televizorul pe care-l huleam ieri că nu ne învață mai nimic și nu mai e bun nici să țină un mileu pe el) - și, dintre toate programele posibile, pe un post de muzică.
Fiindcă pentru o singură săptămână într-un an, ZU TV înseamnă OFB: Orașul Faptelor Bune.
O inițiativă Radio ZU, de fapt, pe care unii ar putea considera-o un maraton caritabil. Alţii, o acţiune de marketing. Eu îl văd ca pe un mecanism de autocorecţie al oamenilor, să se reconecteze cu umanitatea din ei – într-un cotidian tot mai superficial şi, prin asta, abrutizant.
OFB m-a făcut să realizez că banalul meu, ceea ce uneori eu iau for granted, este aproape un miracol pentru alţii. Când eu deschid ochii în fiecare dimineaţă, undeva un copil visează la asta ca la o minune – şi numai un medic din Spania îi poate reda controlul pleoapelor. Când eu îi duc pe F. şi S. la şcoală cu maşina, în fiecare zi, undeva nişte copii cu nevoi speciale aşteaptă cu rândul câte-o săptămână ca un microbuz să îi ducă la centrul educaţional. Când eu răcesc şi-mi aduc aminte că mi-am distrus imunitatea cu un vaccin anti-Covid de care, medical vorbind, nu aveam nevoie, undeva un copil de patru ani se joacă şi râde ca şi cum ar fi găsit secretul fericirii veşnice – după ce şi-a pierdut un rinichi şi are trupul invadat de cancer.
E o lecţie de umilinţă şi de linişte totodată. Pentru că din toate poveştile triste care se vor auzite în Oraşul Faptelor Bune se ridică o certitudine: nişte oameni au nevoie de sprijin şi alţi oameni le sar în ajutor, fiecare după puteri. Atât de simplu. O simplitate menită să te ţină cu picioarele pe pământ şi să-ţi readucă în minte ceea ce contează cu adevărat: oricând, oricine poate ajunge în situaţia de a avea nevoie de semenii lui.
Totodată, Oraşul Faptelor Bune este locul unde, de aproape nouă ani, mă reîntâlnesc cu M. şi cu V. Anul acesta, M. s-a întruchipat într-un tip care a învins cancerul apendicular (căruia M. nu i-a supravieţuit), hotărât să contribuie pentru terapiile unui băieţel cu o afecţiune neurologică rară – în care l-am revăzut pe V. (fiindcă acum 30 de ani, poate, aceste terapii i-ar fi făcut şi lui V. copilăria mai uşoară).
Aşa că an de an donez şi eu, sperând că M. şi V. n-au plecat degeaba dintre noi şi că, în urma lor, am învăţat să apreciez ce înseamnă şansa la viaţă oriunde apare ea – şi chiar dacă ei n-au fost atât de norocoşi.
În încheiere, acesta nu este un advertorial. Nici pentru mine, nici pentru cei de la ZU. E doar o constatare cum că mai multă linişte din asta, cu umbre de tristeţe, peste România ne-ar face mult bine tuturor.
Indiferenţa e o risipă de umanitate. Tot aşa cum universul ar fi o risipă de resurse dacă numai oamenii ar locui în el.