Covorul frecat cu oţet versus şosetele cu degete

Reflecţiile unui cronicar dintr-un alt secol

Că nu mă uit aproape deloc la televizor e un lucru ştiut.

Mai puţin am vorbit despre faptul că, pentru o singură săptămână din an, pe mai toate ecranele din casă rulează ZU TV. Dar despre asta am să scriu mâine.

După cum e limpede că mare lucru nu pierd ţinând televizoarele oprite (ori transformându-le în ecrane de cinema).

Aşa era şi-acum 35 de ani: televizorul era închis pentru că ori nu se transmitea nimic, ori cele câteva ore de program erau obligatoriu despre întâiul fiu al patriei. Apoi, la un moment dat, Televiziunea Română a început să transmită liber (pun intended, pentru cine-şi aduce aminte). Se striga Teroriştii!... Se trage!... şi eu stăteam cu ochii lipiţi de ecran. Însă thriller-ul s-a dovedit o farsă şi n-am mai aflat nici cine erau teroriştii, nici cine trăgea în cine.

Aşa e şi-acum: televizoarele stau închise pentru că, prin tot ceea se transmite, nu se spune aproape nimic. Zile-n şir s-a strigat că hoţii ne fură ţara ca să mă ţină cu ochii lipiţi de ecran. Însă thriller-ul încoronării prinţului reptilienilor în ţara urşilor care scotocesc prin gunoaie s-a dovedit o piesă de teatru proastă. După ce a căzut cortina, actorii au părăsit scena, iar de spectatorii rămaşi la locurili lor (pun intended, pentru cine-şi aduce aminte şi asta), aşteptând răspunsuri, nu i-a mai păsat nimănui. N-am mai aflat nici cine erau hoţii, nici cine trebuia să-i prindă, nici de ce n-a reuşit.

Observaţi televizorul, unul singur, din 1989 versus televizoarele, mai multe, din 2024. Oricât de greu de crezut le-ar părea unora astăzi, acum 35 de ani nu se găsea câte-un telefon în buzunarul fiecărui om şi nici câte-un televizor în fiecare încăpere din casă… Pe de altă parte, cu televizoarele sfrijite de astăzi, nu mai ai unde pune un mileu, un bibelou, o treabă…

Azi nu ştiu ce mi-a venit de-am deschis televizorul chiar de dimineaţă. N-au trecut două minute şi m-am împiedicat de asta:

Am realizat că, într-adevăr, – aşa cum îmi aminteşte destul de des F. – chiar sunt dintr-un alt secol. Unul în care curăţenia de sărbători (ca să lămurim holiday decluttering-ul) nu era un challenge pe Tik Tok ori subiect de reportaj trendy la matinalele TV, ci era înscris în ADN-ul bunicilor, mamelor şi al gospodinelor în general. Nu era ceva al cărui coolness trebuia explicat prostimii, ci era un moment incipient al sărbătorii însăşi. Masa festivă, împreună cu familia, era cu atât mai savuroasă cu cât covoarele fuseseră mai aprig frecate cu peria cu oţet, ori mai vârtos bătute în zăpadă.

Mă întreb câţi din cei care au contribuit la realizarea materialului cu pricina cunosc mirosul proaspăt al unei case cu podele frecate în genunchi şi acoperite de covoare primenite la zăpadă… Să spui despre curăţenia de sărbători că e un trend nou mi se pare un afront adus şmotrului făcut cu sfinţenie în casele de oameni harnici.

Sau poate că eu şi cuvintele astea – şmotru, curăţenie – suntem problema, fiindcă venim dintr-un alt secol. Unul în care se făcea rând la bătătorul de covoare din curtea blocului, iar gospodinele de pe scară îşi revendicau, pentru doar câteva zile într-un an, sârmele de pe tarlaua unde jucam fotbal, ca să-şi întindă albiturile la uscat… Cuvinte ca astea ascund în ele o muncă fizică, deloc uşoară, care ne fac să simţim că nu mai suntem în rând cu lumea, că suntem cumva mai prejos decât alţii… Holiday decluttering, pe de altă parte, sună fancy, modern, cu aer de influencer pe social media a noului secol. Sună cool şi simplu, ca şi cum ţi-ai face ordine în şosetele cu degete.

Noroc că pe alt post era o partidă de snooker, chiar dacă în reluare, şi m-am oprit acolo. Competiţia sportivă, mai cu seamă într-un joc al minţii, nu-şi va pierde niciodată aura.