L'agua catalana chioară

Câteva mii de localnici au protestat sâmbătă pe străzile Barcelonei împotriva supra-turismului. A doua zi, s-au trezit cu-n avion plin cu români oarecum picat din cer pe aeroportul El Pratt. Numai așa se justifică răspunsul — nu eram pregătiți pentru sosirea aeronavei — pe care l-am primit după ce am fost ținuți la bord mai bine de jumătate de oră după ce avionul și-a găsit locul de parcare.

La a doua vizită în Barcelona, orașul și-a mai pierdut din romantismul de-acum 13 ani, când l-am descoperit.

Între cele două metropole iberice, Barcelona și Lisabona, cea din urmă mi s-a părut a avea o vibrație mult mai intimă. Oare dacă repet și excursia aceea, voi trăi aceeași dezamăgire?

Am reintrat în modul explorare și azi am marcat peste 22 de mii de pași, revăzând o parte dintre reperele clasice ale orașului: Casa Battló, La Pedrera, Arc de Triomf, Catedral de Barcelona, Sagrada Familia, Barceloneta și Port Vell.

Dar cel mai mult m-a frapat afișul din liftul hotelului, care menționa că zona Barcelonei se confruntă cu un deficit sever de apă — turiștii fiind rugați să fie cât de chibzuiți se poate în utilizarea acesteia.

Chiar înainte de a veni aici citeam un articol despre unii hotelieri din Sicilia, care nu le mai pot garanta oaspeților apă curentă în spațiile de cazare.

În Barcelona pare că nu e cazul încă. După 12 ore de colindat pe străzile și străduțele scăldate de un soare mult mai îngăduitor decât îl știu eu în România, dușul fierbinte și-a îndeplinit menirea-i revigorantă. Dar nu pot să nu mă întorc la ce scriam nu demult: încălzire globală sau nu, miez al planetei care se învârte invers ori doar și-a oprit rotația, apa a încetat să mai fie un dat, o resursă care se găsește la discreție în natură.