Apa discordiei

În 2015 apărea The Big Short, filmul devenit plăcerea vinovată a finanţiştilor – criza din 2008, cu ingineriile financiare care au generat-o, pe înţelesul celor mulţi.

La finalul filmului, Michael Burry – managerul unui fond de investiţii care a pariat împotriva pieţei imobiliare americane, aducând în final câştiguri colosale clienţilor săi – se retrage din organizaţie, pornind o altă iniţiativă, concentrată pe apă ca marfă finită (commodity).

Câţiva ani mai târziu, voci din ce în ce mai multe vorbesc despre un viitor tot mai agitat din cauza suprapopulării şi a crizei de resurse pe care aceasta o va provoca. Iar cea mai sensibilă resursă a omenirii este apa.

Pe parcursul secolului 20, consumul global de apă a crescut de două ori în raport cu rata de creştere a populaţiei, astfel încât crizele de apă (potabilă) au fost plasate într-un Top 5 al riscurilor globale de către Forumul Economic Mondial. Nordul Africii este considerat ca fiind cel mai expus unui conflict din cauza apei – în primul rând din cauza Barajului Renaşterii, cea mai mare hidrocentrală din Africa, un proiect al Etiopiei care a tensionat relaţiile cu vecinii Sudan şi Egipt, din cauza impactului asupra Nilului şi afluenţilor săi.

Într-o listă a Centrului Comun de Cercetare al Comisiei Europene văzusem la un moment dat şi bazinul fluviului Colorado ca potenţială zonă de conflict. Am citit materialul acela acum vreoi doi ani, dar azi am dat peste confirmarea că, pe lângă droguri şi migranţi, SUA şi Mexic au un nou motiv de discordie: apa.

Pe scurt:

• între cele două state există un tratat încă din 1944, prin care îşi împart provizii de apă. SUA livrează apă din râul Colorado, iar Mexico din Rio Grande.

• Cotele se calculează pe cicluri de cinci ani.

• În ultimii ani, schimbările climatice au redus drastic debitele apelor şi Mexicul este mult în urma livrărilor planificate.

• Acum americanii (în special texanii) îi arată cu degetul pe mexicani, iar aceştia din urmă nu pot decât ridica din umeri, pentru că nu pot da din ceea ce nu este. Au mai încercat în 2020 să-şi acopere deficitul cu rezerve din alte bazine de acumulare – şi s-a lăsat cu proteste violente ale fermierilor locali.

Deci, încălzire globală sau nu, ciclu planetar normal sau nu, apa capătă prostul obicei de a nu mai fi cât trebuie – ci ori prea multă (când viiturile rup diguri şi omoară oameni), ori prea puţină (când oamenii ajung să se omoare între ei, cu minţile pierdute de sete şi de foame). Cu alte cuvinte, apa încetează să mai fie un dat al naturii, iar istoria ne arată că omenirea nu se descurcă prea bine când nu mai trebuie să ia lucrurile for granted.