Jarul

Sau copilăria nu trebuie să moară.

Definiția unui eveniment petrecut din senin trebuie să fie telefonul pe care l-am primit vineri, de la Dragoș. Din 2002, de când a plecat la facultate, ne-am mai văzut o singură dată – fugitiv, la o cafea – acum vreo cinci ani. În rest, drumurile ne-au purtat de-a lungul și de-a latul lumii, din America și până-n Asia, fără a ne intersecta vreodată.

Știu că s-a aranjat bine în București. Pune pe Facebook poze de superstar de la Hollywood (dar e însurat și are două fetițe blonde – nu seamănă niciuna cu el). Data trecută când ne-am văzut, conducea un BMW negru și supărat, ca să întregească tabloul.

Acum a venit pentru un weekend întreg la Bacău și vrea să ne vedem. Poate chiar mai mulți dintre cei care eram odată copiii betoanelor.

Nici pe Bogdan nu mai știu când l-am văzut ultima dată, deși el a rămas locului, în apartamentul părinților săi. Poate că el ar fi trebuit să scrie povestea asta, căci el pare să fie cel care va trage cortina peste acest colț de lume...

Sunt gânduri ce-mi trec prin minte când intru cu mașina în curtea care, cu mai bine 30 de ani în urmă, era centrul universului meu. Acum mi se pare aproape străină, cu proporțiile distorsionate de timpul care a trecut – dar mai ales pentru că nu mai am rădăcini aici. Acum câțiva ani, familia pe care o mai aveam aici ne-a renegat, pe mine și pe taică-miu. Cred că nimic nu scoate la lumină răul din oameni mai urât decât o moștenire. Și fiindcă eu am îndrăznit să lupt ca glasul sângelui să se facă auzit dincolo de perdeaua de fum a unor tertipuri imobiliare, am fost alungat – nu știu nici măcar dacă bunica mea mai trăiește...

Curtea e neașteptat de mică. În fața blocului este parcată o mașină nemțească roșie, cu numere de București. Hotărât lucru, Dragoș nu mă dezamăgește niciodată.

Apare și el. Ne strângem mâinile și ne strângem în brațe. Îmi spune că încearcă să-l scoată din bârlog pe Bogdan, care, fiind duminică, se urnește mai greu ca de obicei. Suntem exact ca odinioară, cu Dragoș trăgând ceata după el.

Până vine prietenul nostru, luăm curtea la pas. Pentru Dragoș e prima dată în atâta timp când privește îndeaproape locul copilăriei noastre. Imagini și scene din trecut ni se derulează în fața ochilor, în asemenea detaliu de parcă ar fi fost ieri.

Bogdan apare mișcându-se amplu și asumat, ca un veritabil administrator al domeniului, care știe rostul tuturor celor rămași în orașul de baștină. Între noi trei, locul pare deja neîncăpător. Din nou, ca odată demult, suntem la scara A, vizavi de blocul "nostru".

O siluetă familiară trece prin fața noastră – doamna Găburici, mama lui Florin de la etajul patru – și dăm Săru' mâna! într-un glas, prinși într-un deja-vu total. Femeia se oprește, ne privește și zâmbetul blajin pe care îl știam și atunci îi luminează chipul. Citim însă și o urmă de nedumerire când ne numește:

– Pe Andrei îl știu, pe Bogdan îl știu... dar pe tine?...

Nu e de mirare. Bătrânii de azi nu sunt pregătiți pentru look-ul de superstar al lui Dragoş, așa cum mai demult nu erau pregătiți pentru năzbâtiile pe care le făceam, cu el în frunte.

Odată lămurit misterul, aflăm că și Florin e bine, iar doamna Găburici e bunică.

– Vă doresc numai bine, vă iubesc și vă îmbrățișez pe toți, ne mai spune ea, în loc de încheiere. E întruchiparea perfectă a vremurilor vechi, când fiecare vecin găsea în copiii betoanelor un pic din propriul lui suflet...

Telefonul sună din nou. De data asta, Bogdan încearcă să mai aducă pe cineva la reuniune:

– Da, suntem la bloc. Eu, Dragoș și Andrei Boca.

Mă uit la ei. Ne îndepărtăm toţi de 40 de ani. Bogdan și Dragoș ceva mai repede, din cauza diferenței de vârstă care m-a făcut mezinul generației noastre... S., puștiul meu, aşteaptă să înceapă clasa a treia. F., sora lui, e deja în a şasea. Cam aceeași situație și cu fetele lui Dragoș... Dar chiar și după ce ne-am croit fiecare o viață, eu tot Boca am rămas.

După furtunile – de foc, unele – prin care am răzbit fiecare pe drumul lui, în urmă nu a rămas doar cenușă. Amintirea copiilor betoanelor ne încălzește acum ca jarul moale și plăcut al unui foc de tabără, amintind de o vâlvătaie ce alunga orice umbră și risipea orice întuneric – pornită dintr-o simplă scânteie, scăpărată de piatra găsită în pământ de un puști, în urmă peste 30 de ani.

Asta s-a întâmplat. These are the facts. Dar ce reprezintă ele, un epilog sau un preambul al poveştii copiilor betoanelor? Greu de spus acum, mai ales că proiectul acesta – Povestea unei adicţii – e deocamdată înţepenit în limbo, în Atelier…

Cu băieţii, în curte, simţeam că-mi explodează mintea de idei. Îmi venea să mă apuc acolo de scris, pe telefon, pe asfalt, pe pereţi, pe plicurile din cutiile poştale, şi să-i ţin pe Dragoş şi pe Bogdan lângă mine până când aveam să termin.

Acasă, însă, printre probleme casnice, probleme de job şi problemele unei alte copilării (F. şi S.), starea aceea revine mult mai greu şi se pierde foarte uşor. Poate că aşa moare copilăria?

Nu, copilăria nu trebuie să moară!