Election Nation: Cancell(n)ation

Consemnasem pentru azi nişte gânduri în contextul în care duminică trebuia să merg la vot pentru turul doi al prezidenţialelor.

Între timp, azi la ora 15:00, Curtea Constituţională a anunţat decizia de anulare a primului tur al alegerilor, invocând vicierea procesului electoral şi interferenţe din partea unui “actor statal”. Afacerea cu găsirea unui nou preşedinte will start from scratch, de la etapa strângerii de semnături.

Pare că însemnarea mea a rămas fără obiect. Posibil. Dar sigur n-a rămas fără substanţă, pentru că nu era un îndemn la vot, iar acest nou element – decizia CCR – nu face decât să accentueze agitaţia vremurilor pe care le trăim. Aşa că am să păstrez însemnarea, în subsolul acestui comentariu neprevăzut.

Dacă noaptea dinspre 24 spre 25 noiembrie a fost un real thriller, atunci astăzi este continuarea lui. Evenimentele sunt încă prea calde pentru vreun comentariu pertinent, aşa că mă rezum doar la câteva întrebări care mi-au venit în minte imediat ce-am auzit ştirea la radio:

• Prima întrebare este, evident, de ce vineri, la ora 15:00, după ce nişte zeci de mii de oameni au apucat deja să voteze pentru turul doi? De ce nu dimineaţă, la prima oră – sau, şi mai bine, aseară? Sunt convins că încăpea şi “bomba” asta în sacul lui Moş Nicolae… Nu vreau să fiu în pielea oamenilor de bună credinţă care s-au învoit de la serviciu, ori au parcurs nişte kilometri până la cea mai apropiată secţie de vot, doar că să afle că efortul lor a fost degeaba?

• Parlamentarele – care au permis accesul în forul legislativ unui partid apărut prin aceeași manevră ESCU – când se anulează?

• Nenea Victor Ponta, calul breaz renăscut al PSD-ului, care a făcut lobby din greu pentru prinţul reptilienilor, mai rămâne în partid – sau “va decide el” că a venit momentul să-şi facă din nou partid, ProRu… că ProRo… n-a fost cine ştie ce brânză?

• Ce şanse mai are Elena Lasconi să iasă preşedinte? Aş spune că, dintr-odată, foarte mici.

• Mai bagă o fisă Marcel Ciolacu?... Teoria Bunul simţ spune că, dacă un alt candidat a băgat şpârle, asta nu înseamnă că el s-a schimbat cu ceva şi a devenit cool.

• Va încerca PNL să-l scoată şi mai mult la înaintare pe Bolojan?

• Acuma că prinţul reptilienilor a dat chix, va primi şi Simion şansa lui? Vorba aia, e băiat bun, suveranist şi el, cu ţara, cu Dumnezeu… What could go wrong?

Închei cu concluzia că râdem, glumim, dar nu părăsim incinta. Cât de bună a devenit, dintr-odată, mema asta:

---

Titlul original: Propria noastră revoluţie

Văzându-l prima dată la televizor, acum nişte ani la Marius Tucă Show, n-am ştiut dacă să râd de- ori să fiu dezgustat de jurnalistul Grigore Cartianu. Parcă era un beţivan proptit cu forţa într-un scaun şi silit să vorbească. Cine ştie… Poate omul chiar avea o zi proastă şi n-a vrut, totuşi, să decline un angajament luat dinainte… La o adică, n-ar fi primul personaj care se transformă de la un mediu informaţional la altul.

Un foarte bun exemplu – dar în sens invers – e Radu Beligan. Ca om de teatru, nu cred că va înceta vreodată să mă fascineze. Nu pot uita cum, printr-un monolog ţinut din scaunul cu rotile, la unul dintre ultimele sale spectacole, fiind trecut bine de 90 de ani, a electrizat publicul adunat în sala Teatrului Naţional din Iaşi. Iar unele înregistrări de teatru radiofonic cu el sunt adevărate bijuterii de patrimoniu cultural… Ca scriitor, însă, mi s-a părut mai degrabă mediocru, foarte departe de prestaţiile lui actoriceşti.

Ori Cartianu, că n-am uitat de la cine am plecat, a scris şi el – despre Revoluţia din ’89, trei cărţi care mi se par lectură obligatorie pentru românul obişnuit.

Nu pentru c-ar fi mărturia definitivă despre ceea ce a fost atunci (din contră, cred că a devenit aproape imposibil de scos la iveală tot adevărul despre cele întâmplate). Ci fiindcă documentează pe înţelesul oricui o revoluţie furată, în care disperarea, curajul şi spiritul de sacrificiu al oamenilor din stradă au fost deturnate de alţi oameni, dintr-un turn de televiziune.

Cum am trăit eu momentul Decembrie 1989, la patru ani, am scris în altă parte.

Ce-am să scriu aici, însă, este că momentul Decembrie 2024 mi se pare a fi propria noastră revoluţie.

• Noi = cei conştienţi că înainte NU era mai bine.

La fel ca acum 35 de ani, s-a ajuns iarăşi la un moment de saturaţie, de energii acumulate care au nevoie de un făgaş prin care să se reverse – de un monstru care trebuie omorât pentru ca binele (aşa cum îl înţeleg, de bine, de rău, masele) să triumfe.

Atunci, monstrul cu două capete au fost Ceauşeştii. Ura împotriva lor era atât de cumplită, încât cine se ridica în locul lor nu putea fi decât bun. Mai nimeni n-a observat, în vâltoarea momentului şi în isteria suprimării Ceauşeştilor la stâlpul infamiei, că regimul supravieţuise plutonului de execuţie, schimbându-şi măştile şi discursul.

Acum monstrul s-a numit PSD. Revolta împotriva acestui partid a fost atât de puternică, încât foarte mulţi nu s-au mai întrebat dacă votează o idee, o persoană, o hologramă sau o jucărie. Odată trecut delirul eliminării candidatului PSD din cursa prezidenţialelor, mai nimeni nu se aştepta la ce-a rămas în urmă: pentru unii, o fantomă de desen animat; pentru alţii, o jucărie care este orice, numai inofensivă nu.

Forţând o analogie între eşecul PSD din primul tur al prezidenţialelor cu fuga Ceauşeştilor cu elicopterul, observ că tot ce-a urmat celor două momente s-a făcut sub imperiul fricii. Frica denaturează lucrurile şi împiedică judecata limpede. Cine înţelege asta, strigă despre terorişti la televizor; cine nu, vânează terorişti paraşutaţi în turla unui sat pierdut printre dealuri.

Fără a minimiza cu nimic impactul distructiv al monştrilor de mai sus, niciuna dintre cele două povestioare n-ar fi fost posibilă fără dezinformare şi manipulare. Mai demult era despre televiziune şi terorişti. Acum e despre internet şi refuzul de a gândi al unor TikTok-eri creduli, care cred că orice zboară în spaţiul virtual – de la poze cu pisici sau cu blonde ţâţoase în resort-uri de lux, până la învăţăturile prinţului reptilienilor despre istoria mistificată – e pe bune. Din fericire, acum nu mai e despre fiinţa umană vulnerabilă în faţa tancurilor şi a gloanţelor. Din nefericire, însă, e despre fiinţa umană vulnerabilă în faţa unui duşman şi mai greu de închipuit: reţelele de calculatoare.

Seamănă tot mai mult cu încă o revoluţie furată. În 1989, însă, aveam scuze: nu ştiam şi nu aveam opţiuni. Din inerţia uriaşă a colosului aparat comunist a emanat Ion Iliescu şi s-a transformat, dintr-un politruc de mâna a doua, direct într-un sfânt de pus în icoană. În 2024, ştiind şi având opţiuni, am ajuns să privim la un spectru şi la o altă icoană, cu o mucenică. Ce scuză mai găsim că ne-am pus în situaţia asta?