Aceasta nu este o cronică a celui mai recent film semnat Taika Waititi — Next Goal Wins (2023), cu Michael Fassbender în rol de antrenor al echipei de fotbal din Samoa Americană.
Dar ar putea fi avancronica unui posibil film românesc din vara viitoare.
Un film cu români ajunși, după aproape 20 de ani, din nou în postura de participanți activi la un European de fotbal. Cu belgieni aflați pe podiumul continental (și în Top 5-ul mondial) al acestui sport. Cu slovaci gata să pedepsească orice aer de superioritate afișat înainte de fluierul final. Și cu alți câțiva, încă necunoscuți, dar fără dubiu la fel de dornici de afirmare.
Un film montat pentru prima dată de clasicii greci.
În 2004, Grecia sosea la European — cu o cotă de 1 la 150 pentru câștigarea competiției — într-o grupă cu Portugalia, Spania și Rusia.
Termina grupa pe locul doi, în spatele Portugaliei, cu o linie de clasament cât se poate de neutră: patru goluri marcate, patru primite — pentru o victorie, un egal și o înfrângere. Suficient cât să trimită acasă Spania, care abia reușise să marcheze de două ori.
Apoi s-a produs adevărata minune.
Mai bine zis trei minuni, câte una pentru fiecare meci eliminatoriu câștigat cu același banal și eficient 1-0 (împotriva Franței în "sferturi", a Cehiei în semifinale și a Portugaliei în marea finală).
Fără așteptări și fără pretenții, însă pragmatici până la sânge, grecii au cucerit și dus acasă un trofeu cu o poveste demnă de poemele eroice din vremea Eladei.
De ce n-ar putea fi Euro 2024 povestea de glorie a românilor?
Pentru că mașini... și din istoria filmelor, se vor căuta — și se vor găsi — motive, multe și plauzibile, argumentate cu analize tehnice și psihologice.
De ce n-ar fi, însă, mult mai simplu de-atât?
Când nu ai nimic de pierdut, ai totul de câștigat. Ori chiar așa va fi echipa pe care România o va trimite la Euro 2024: fără absolut nimic care să-i împiedice să "moară" pe teren. Să marcheze un gol și apoi să-l transforme în cel câștigător. De câte ori va fi necesar.
Cei mai înfricoșători războinici ai vremurilor trecute erau temuți în primul rând pentru lipsa de ezitare în fața morții, pentru acceptarea ei ca rezultat posibil al luptei. O chestiune nu de dacă, ci de când. Dintr-o dilemă profund existențială, situația devenea o problemă de matematică. Spre exemplu, pentru spartani era acceptabil să moară toți în luptă, atât timp cât unul de-al lor lua după el măcar patru inamici.
Eliberată de frică, mintea rămânea concentrată numai pe adversar, care prelua astfel întreaga presiune. Unele bătălii erau câștigate înainte de a începe; altele erau, până la urmă, pierdute — dar cu faima și respectul pentru cei căzuți păstrându-se în istorie.
Ce-i împiedică pe tinerii "tricolori" să îmbrățișeze moartea, rămânând umili și dârzi luptători în iarbă — astfel încât următorul lor gol să câștige?