Iarna vrajbei noastre

…şi tot nu e carte, chiar dacă e Steinbeck

Dacă te-ai săturat să vezi cum politicienii carpato-danubiano-pontici se mănâncă între ei ca nişte javre maidaneze, dacă nu mai suporţi călinii, ciolacii şi toată mocirla din jurul lor, dacă ţi s-a acrit de iarna vrajbei noastre şi de-atâta ceartă mioritică de fiecare dată când deschizi televizorul (asta şi fiindcă nu vrei, în schimb, să urmăreşti o partidă de snooker de calitate) – soluţia e să te uiţi la alţii cum se ceartă.

În acest sens, propunerea de astăzi sunt nişte moşnegi decrepiţi de la Roma, pe care muritorii de rând îi văd ca pe îndrumătorii spirituali ai planetei – în timp ce oamenii obişnuiţi şi credinţa lor sunt ultima grijă a moşuleţilor ălora, prinşi în jocuri de putere, maşinaţiuni politice şi mâncătorie de cea mai joasă speţă.

Mă refer, bineînţeles, la Biserica Catolică şi cardinalii ei, confruntaţi cu moartea Papei – până va deveni realitate (acuşi-acuşi), doar o poveste de film: Conclave (2024). Un fel de 12 Angry Men (1957) cu popi. Camera de deliberări a juriului este înlocuită cu Capela Sixtină şi holurile Vaticanului, iar juraţii sunt cardinalii care trebuie să aleagă un nou papă.

Şi mi-a plăcut.

Pentru că multe dintre acţiunile prezentate pe ecran respectă procedurile reale ale Curiei romane, curiozitatea unui profan fiind astfel satisfăcută.

Pentru că filmul are ritm, chiar dacă se bazează în cea mai mare parte pe dialog. Replicile au substanţă, impact şi construiesc conflicte între personaje, nu sunt simple dump-uri expoziţionale.

Pentru că protagoniştii sunt veterani ai marelui ecran şi ai scenei:

• Ralph Fiennes, prins între obligaţia formală de Decan al Colegiului Cardinalilor, organizator neutru al scrutinului papal, şi imperativul moral de a nu îngădui ca scheleţii din dulapurile unor cardinali să întineze procesul de vot.

• Stanley Tucci (care mă fascinează ca actor de când eram mic), drept cardinalul cu vederi progresiste care pare mai mult o marionetă decât un candidat cu voinţă proprie.

• John Lithgow, care încearcă să devină conducătorul celui mai numeros grup religios de pe a treia planetă de la soare, cumpărând voturi şi denigrându-şi adversarii.

• Sergio Castellitto, ca un fel de Corneliu Vadim Tudor al popilor.

• Isabella Rossellini, într-un rol minor, dar care i-a adus cumva o nominalizare la Oscar pentru rol secundar.

Pentru că regizorul Conclavului este acelaşi Edward Berger care a realizat excelentul Nothing New on the Western Front (2022) – iar Volker Bertelmann, care a scris muzica pentru Conclave a luat deja Oscarul pentru coloană sonoră originală pentru acelaşi Nimic nou pe frontul de vest.

Şi pentru că twist-ul de final, cu cardinalul necunoscut trimis de providenţă tocmai de la Kabul, îi va exalta teribil pe cititorii lui Igor Bergler.

Deci un film despre vrajba pentru putere. Când se ceartă cardinalii, se lasă cu opt nominalizări la Oscar. Când se ceartă amărâţii noştri de Dâmboviţa, nu se întâmplă nimic.