Carte - Minciuna lui Michelangelo. Catedrala în flăcări (Igor Bergler, 2021)

La Vatican, unde zidurile au ochi şi urechi (la propriu şi la figurat), apar tot mai multe zvonuri că Joseph Alois Ratzinger se va retrage din funcţie. Astfel, Benedict al XVI-lea, al 265-lea papă al Bisericii Catolice, ar deveni primul papă din Evul Mediu şi până în prezent care alege să-şi părăsească oficiul. Un lanţ de execuţii ritualice, nu mai puţin de 12 cardinali ucişi în moduri înfiorătoare, pare să grăbească decizia pontifului. Indiciile găsite asupra victimelor indică spre Michelangelo Buonarroti, marea figură a Renaşterii italiene, bănuit a fi ascuns un secret ce poate distruge Biserica din temelii.

Investigaţia la care este chemat să ajute şi profesorul Charles Baker se transformă într-un rechizitoriu dur împotriva Bisericii – acuzată înfierată nu doar pentru homosexualitate, pedofilie, minciună şi corupţie, ci şi pentru falsificarea istoriei şi deturnarea credinţei numeroşilor săi adepţi.

Eruditul profesor de la Princeton – care-şi declină, convenabil, expertiza în chestiuni de istorie a creştinismului, permiţându-i astfel cititorului să i se substituie – asistă la o consistentă expunere de argumente care susţin că Evangheliile sunt doar

…o colecţie de contradicţii, falsuri istorice grosolane, anacronisme, fapte şi obiceiuri care corespund mai degrabă secolelor în care au fost contrafăcute, decât Palestinei din secolul I, coruperi continue şi constante.

Aşadar, texte care se copie unul pe altul, fiecare pretins evanghelist adăugând ficţiunile potrivite intereselor sectei creştine din care făcea parte, favorizând ba natura umană a lui Hristos, ba pe cea divină. Din faptul – acceptat deopotrivă de laici şi de clerici – că Evangheliile sunt rezultatul unui şir lung de povestiri orale anonime, scrise şi rescrise la zeci sau sute de ani după momentul de referinţă al creştinismului, se naşte şi un paradox:

Cu cât ne îndepărtăm mai mult în timp de personajul istoric [Iisus], cu atât ştim mai multe despre el. Şi cu cât ne apropiem mai mult, cu atât ştim mai puţine. […] Niciun text din secolul întâi nu confirmă independent nimic din viaţa presupusă a personajului Iisus. Iar la distanţă atât de mare de timp, e ridicol să susţii că avem de-a face cu surse independente.

Încă şi mai interesant e modul în care evoluează personajul religios. Pentru că e clar, pe măsură ce ne îndepărtăm de secolul I, Iisus însuşi se schimbă, astfel încât în secolul al IV-lea* nu mai are aproape nicio legătură cu personajul originar. […] Dintr-o religie a lui Iisus, cum era la începuturi, Biserica a făcut o religie despre Iisus. Ori aceasta e o fraudă de proporţii epice.

* Codex Sinaiticus, un manuscris al Bibliei, considerat cea mai veche copie completă a Sfintei Scripturi, a fost scris la mijlocul secolului al IV-lea.

De la omul suferind al lui Marcu, înălţat la cer, om care devine divin, Iisus evoluează. Exaltarea sa e mutată întâi la botez, apoi şi mai în spate, la naştere şi, în final, în eternitate. Cu cât înaintăm în timp, cu atât divinitatea lui regresează în timpul anterior, apare mai devreme, iar Iisus cel originar se dematerializează şi dispare. […] Nici măcar în textele de propagandă ale creştinilor, Iisus nu susţine că e Dumnezeu. Crede despre el însuşi că e Mesia. Dar Mesia, în credinţa evreilor, Iisus însuşi fiind evreu, e om, nu Dumnezeu. Chiar dacă e trimisul acestuia pe pământ pentru a anunţa Împărăţia Cerurilor, care e iminentă. Adică în timpul vieţii lui. Aşa cum erau convinşi primii creştini.

Tocmai situaţia disperată în care au fost puşi, tot aşteptând sfârşitul lumii, care nu mai venea, i-a obligat să-şi adapteze religia. Cine zice despre creştinism că e rigid habar n-are despre ce vorbeşte. E cea mai evoluţionistă religie din istorie. E cameleonică. Evoluează cu vremurile şi le suge şira spinării, rămânând în acelaşi timp absurdă şi retrogradă. Ca o lipitoare sau ca un extraterestru care parazitează corpul gazdei, paralizând-o.

Cititorului i se propun două ipoteze, ambele contestând flagrant dogma creştină…

• Iisus este un personaj inventat, inspirat din surse precreştine, unele foarte vechi. Michelangelo însuşi ar fi identificat numeroase paralele între Evanghelia lui Marcu (prima în ordine cronologică şi nu, aşa cum e aşezată în Biblie, cea a lui Matei. Ştim asta pentru că Matei copiază de la Marcu nouăzeci la sută din text, adesea cuvânt cu cuvânt, iar Luca tot de acolo copiază cam cincizeci la sută din text, tot cuvânt cu cuvânt) şi Odiseea lui Homer.

• Iisus a fost un individ real, dar lipsit de importanţă, în deplin contrast cu personajul excepţional promovat de creştinism. Din numeroase izvoare scrise ale vremii lipsesc frecvent pasaje care se referă tocmai la perioada în care a trăit Iisus (sau la cea de imediat înaintea lui). Creştinii au cenzurat aceste lucrări tocmai pentru a ascunde lipsa oricăror referinţe la Iisus.

…dar minciuna lui Michelangelo, secretul care poate azvârli “catedrala” în flăcări, le contestă pe amândouă. Iisus a existat, a avut har şi a fost suficient de important şi de deranjant cât să fie crucificat, iar după aceea discipolii lui să…

---

Trebuia să-mi placă a treia carte a lui Bergler (pe care am citit-o eu). Nu doar pentru că mereu am avut o problemă cu Biserica şi cu religia, despre care cred ferm că nu au nicio treabă cu credinţa – ci pentru că scriitura lui Bergler este mult mai fluidă. Crimele cu care este împănat romanul sunt doar un pretext şi am avut, la un moment dat, senzaţia că Bergler se putea lipsi de ele (dar am înţeles că menirea lor este să arunce în ochii cititorului, cât se poate de brutal, putreziciunea din culisele Bisericii). Dacă-şi trimitea profesorul în public la o conferinţă despre autenticitatea creştinismului, lectura ar fi fost la fel de acaparantă. Dar chiar şi aşa, cu tot cu cardinalii morţi, cărămida de peste 600 de pagini este mult mai prietenoasă decât Biblia pierdută sau Testamentul lui Abraham.

Pentru mine, marele merit al Minciunii lui Michelangelo este faptul că te provoacă să-ţi pui întrebări. Bergler scrie în genul factition, deci paginile lui se bazează pe o documentare consistentă. Şi cum diavolul se ascunde mereu în detalii, după ce ai citit, devine imposibil să mai vezi lumea doar în alb şi negru.

Biblia pierdută şi Testamentul lui Abraham l-au transformat pe Bergler în cel mai de succes autor român modern. Şi nu am înţeles de ce. Minciuna lui Michelangelo este, însă, o îmbunătăţire semnificativă, pentru că abordează un subiect sensibil (şi prin asta incitant) într-o manieră coerentă.