Foto-jurnal de călătorie: Poze și poze

Uneori, cele mai interesante la călătoriile la mama dracului nu sunt atât locurile pe care le descoperi sau oamenii pe care îi cunoști — cât modul în care ele îți consolidează experiențele trecute și percepția despre lume.

Spre exemplu azi, complet întâmplător într-o discuție la trecerea timpului cu Kadek, șoferul care conduce turiști pe șoselele balineze de peste 20 de ani mi-a povestit cât de dificili i se par clienții indieni și arabi — și cât de grosolani rușii. I-am validat percepția din propriile noastre experiențe, atât profesionale (cu mulți indieni și arabi), cât și personale (grupul rusnacilor care hăuleau pe o plajă altfel paradisiacă din Maldive fiind un bun reper de ghiolbănism).

Tot azi am remarcat — de fapt, oare pentru a câta oară? — cât de îngust este orizontul celor care privesc lumea doar ca pe o fotografie de Instagram, prin lentila foto a unui telefon. O priveliște magnifică, un templu impunător ori o statuie ciudată își pierd orice semnificație dacă soarele este în nori sau cade nu-știu-cum, dacă aglomerația din jur nu permite acel unghi, ori pur și simplu dispozitivul nu poate surprinde cadrul perfect. Replicarea unor imagini de pe rețelele de socializare devine astfel singurul criteriu de validare al unei experiențe turistice — imitația capătă valoare în dauna autenticității.

La polul oarecum opus se află cei porniți, probabil, în căutarea propriei faime — care trebuie că se află în mormanul ăla de poze care surprinde exact același cadru. Spre exemplu, domnișoara Ming a pozat în postura de mai jos 46 de secunde pe ceas. În acest timp, prietena ei Ping, aflată în spatele camerei, a apăsat pe declanșatorul telefonului cam o dată la fiecare secundă, pentru câte o secvență de instantanee pe modul burst. Rezultă deci, la un calcul indulgent, peste 100 de imagini identice cu poza de mai jos (mă rog, unghiul e altul, dar înțelegeți ideea).

Pot înțelege (cu greu, dar pot) să ai 100 de poze în aceeași cascadă, în posturi diferite, ca să găsești unghiul care te pune pe deplin în evidență. Dar același cadru repetat de 100 de ori este, pentru mine, semnul unei obsesii perseverențe canalizate greșit. Până la urmă, vorbim de două puștoaice aflate în vacanță, nu de un photo shoot profesionist.

Cel mai distractiv în cazul acestor “modele” este cum, odată ședința foto terminată, ele își verifică toate cele jde poze exact în locul acela, făcând obiectivul inaccesibil pentru alți turiști. Și mai de fiecare dată este nevoie de un reshoot meticulos și costisitor… pentru nervii celorlalți.

Într-o vreme mă enervau la culme specimenele astea incapabile să se bucure fără a strica bucuria celor din jur. De la un timp, însă, am înțeles că mi-e de fapt milă pentru ei. Subjugați de clișee, preocupați să nu fie cumva mai prejos decât alții, ratează adevărata experiență a descoperirii cu proprii ochi și propriile simțuri. Sunt convins că domnișoarei Ming i-a scăpat adrenalina micului canion care trebuie străbătut prin apă (până la glezne) pentru a ajunge la cascada Tukad Cepung. După cum sunt sigur că a ratat și curcubeul ascuns într-o cădere de apă secundară, aflată ceva mai jos pe firul de apă nărăvaș.

Sunt oameni care merg până la capătul pământului pentru o poză — care de multe ori există numai în capul lor. Dacă nu o găsesc și în realitate, orice altceva trece pe lângă ei și nimic nu mai contează. Mi se pare o uriașă risipă de energie să lași să-ți scape atât de multă informație, să te privezi singur de atâtea emoții. Am observat că încercând să cuprinzi în primul rând cu mintea ceea ce te înconjoară, e aproape imposibil să nu găsești și într-o poză “întâmplătoare” esența experienței tale. Cum este imaginea de mai jos, care ar putea fi ea singură subiectul unei însemnări — chiar dacă soarele se băgase în niște nori care amenințau cu stropi de ploaie, iar în față o pâclă ascundea muntele care s-ar fi văzut nu-știu-cum în alt moment al zilei.