Foto-jurnal de călătorie: Alte 72 de ore (aug. 2024)
În mini-vacanţa de Sfânta Marie…
…când toată lumea îşi urează La mulţi ani! şi se felicită fix în ziua în care biata femeie murea – dar cine mai stă, într-o zi liberă, să facă diferenţa între o aniversare şi o comemorare, doi termeni care, deşi par să fie în concurenţă, trimit în direcţii fericite: primul la un eveniment de bun augur, celălalt la unul mai sobru, mai trist? Şi, mai ales, cine sunt eu – un ateu – să stau în calea fericirii oamenilor?
…am fost în Bucovina. Eu şi toţi cei care au ales să fugă de blocajele de pe Valea Prahovei, Valea Oltului sau drumul spre mare – doar ca să se împotmolească în ambuteiajele de pe Văile Bahluiului sau Moldovei (cele două buline roşii de mai jos). Văi provinciale, care nu se văd în tradiţionalele reportaje din trafic de la Pro TV şi Antene, dar unde oamenii îşi irosesc vieţile, blocaţi în maşini, din acelaşi agonizant motiv al lipsei de infrastructură.
Din Iaşi, cel puţin, drumul spre Bucovina e unul singur – cel albastru. Desigur, unii au încercat improvizaţii pe drumuri secundare (cu roşu), dar, cu nu mai puţin de patru mănăstiri/biserici importante (cu chenar) sărbătorindu-şi hramul în acest weekend şi un spectacol medieval în Cetatea Sucevei, Bucovina a fost ca o fortăreaţă sub asediul coloanelor de maşini.
Am mai fost o dată în Bucovina…
…cam pe la aceleaşi obiective, în iunie. Şi atunci tot într-o mini-vacanţă pornită de la o sărbătoare religioasă (Rusaliile). Dar puhoiul de turişti pe care l-am întâlnit acum a fost de proporţii diluviene. Am reuşit, însă, să ne facem treaba şi să vizităm toate obiectivele din foaia de parcurs, astfel încât să-i arătăm singurei bunici care le-a mai rămas copiilor această zonă deosebit de frumoasă.
…prin urmare, n-am să reiau ce şi cum despre reperele binecunoscute. Consemnez, în schimb, câteva gânduri din timpul călătoriei:
Podu Iloaiei este o localitate pe care, în mod normal, ar trebui s-o traversezi în 10 minute. Într-o zi bună, însă, poţi pierde mai bine de o oră în coloană – timp în care orăşelul este sufocat de noxele sutelor de maşini care abia se târâie pe singurul drum decent (infamul E85/E583), ori de praful ridicat de cei care, ajunşi la capătul răbdării, o iau prin câmp, rupându-şi maşinile sau chiar rămânând înţepeniţi în şleaurile dintre lanurile de porumb. Un calvar de care s-au săturat şi şoferii, şi rezidenţii – căruia i-ar putea pune capăt o şosea de centură, banală pentru lumea civilizată a anului 2024. Dar cum România se regăseşte mai degrabă în lumea ridicolă a secolului nostru, mi se pare mult mai probabil ca infailibilii noştri guvernanţi să le ofere tuturor celor afectaţi subvenţii pentru maşini electrice, decât să construiască un drum. Problema cetăţenilor nu va dispărea, dar aşa îşi vor irosi vieţile într-o manieră eco, pentru care Uniunea Europeană ne va elogia fără îndoială.
Conform DEX, hramul este sărbătoarea religioasă în cinstea sfântului ocrotitor al unei biserici. Zilele acestea am aflat că e de modă veche ca o biserică să aibă un singur hram… Când este
dată în folosinţăsfinţită, o biserică primeşte hramul mare. Apoi i se pot adăuga atâtea hramuri mai mici cât este nevoie ca lăcaşul să se alinieze cufoamea de bani“nevoile specifice” ale BOR sau cu tradiţia. Deocamdată, încep să apară bisericile cu două hramuri (nu ştiu de ce în capul meu asta sună ca şi cum ar umbla cineva cu cioara vopsită) – dar eu zic să nu ne limităm şi să gândim la scară mare.La intrarea în Mănăstirea Suceviţa am descoperit anunţul de mai jos, pe care eu l-am citit aşa: Dacă doriţi să plătiţi bilet pentru vizitare… Ori, pentru mine, biletul înseamnă obligativitate. Singura opţiune este de a vizita sau nu obiectul. Dacă vrei să vizitezi, plăteşti bilet – dacă nu plăteşti bilet, nu intri. Simplu şi fără echivoc. Prin urmare, acest afiş este pentru mine încă un semn al business-ului colosal şi duplicitar care este BOR – fiind întocmit aşa tocmai pentru ca instituţia să poată susţine oricând că nu cere bani de la enoriaşi, iar sumele pe care le primeşte de la darnicii ei credincioşi sunt transparente şi fiscalizate
Crescut fiind cu legendele despre Ştefan cel Mare, cetăţile şi mănăstirile lui, habar n-aveam că la patru kilometri de emblematica Putnă s-a ridicat un nou complex, Sihăstria Putnei, de proporţii colosale – visul lui Pimen, arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor. Din munţii de bani îngropaţi acolo (literalmente, în locaţie găsindu-se până şi o cofetărie foarte elegantă, cu pardoseală din marmură) se putea construi lejer un spital de mici dimensiuni, sau o şcoală, sau… Mai degrabă astea mi se par o moştenire demnă de un înalt reprezentant al instituţiei care susţine că Biserica lui Dumnezeu o reprezintă oamenii şi nu un loc fizic pe pământ.
sursa foto: basilica.ro
Mănăstirea Moldoviţa e o veritabilă bijuterie. Visez, naiv, la nişte producţii cinematografice de anvergura filmelor istorice ale lui Sergiu Nicolaescu, născute din viziunea artistică a oamenilor capabili să aducă pe marile ecrane cărţile lui Tolkien, R.R. Martin sau Frank Herbert – şi filmate în cetăţile şi mănăstirile româneşti. Ar fi un răsfăţ vizual!
Chiar şi cotropită de hoardele de turişti şi hărţuită de meltenismul unora, Bucovina reuşeşte să rămână încântătoare şi ospitalieră, cu pensiuni cochete, de bun-gust şi primitoare. Sunt convins că multe dintre ei au dulapuri cu destui scheleţi în ele – dar situaţia pare inevitabilă atât timp cât statul român
nu ştienu vrea să fie un facilitator de business
Închei cu aceeaşi concluzie de data trecută: o țară frumoasă nu e de ajuns; trebuie să știi s-o prețuiești, să ai grijă de ea și s-o pui în valoare. Ici și colo se întâmplă toate astea simultan și atunci Bucovina e o îmbinare irezistibilă de sălbatic, rustic și modern.