De când am plecat din fața blocului din Iași până când am ajuns la micul resort pierdut printre plantațiile de orez din Bali au trecut 31 de ore. Fără să mai socotim și minutul de coborât cu liftul de la etajul șapte al blocului care se pregătea de Paște.
Ceea ce, mai pe larg, înseamnă:
6 ore de condus până la Cluj. Asta pentru că, pe al doilea aeroport ca mărime din țară (care se găsește la Iași, dacă ați ratat știrea la televizor), mult-trâmbițata venire a celor de la Turkish Airlines s-a răsuflat. Conexiunile acestui colț de țară cu lumea civilizată au rămas la fel de jalnice ca acum un an, când o coșmelie în vârful dealului ținea loc de terminal aerian. Pentru destinații ceva mai exotice, tot pelerinajul la București sau Cluj rămâne baza. Ori, mai nou, la Chișinău, unde se pare că n-a fost vreo problemă ca Turkish Airlines să pună un picior. Ne place să facem mișto de moldoveni, dar orice oraș din România s-ar mândri cu legăturile aeriene ale Chișinăului.
Aproape două ore a durat zborul Cluj-Istanbul. Ca să răsucească un cuțit în rana moldovenilor de dincoace de Prut, ardelenii suplimentează cursele spre Istanbul începând din mai.
Trei ore a fost escala pe imensul aeroport din Istanbul. Suficient cât să prindem acolo Învierea, deși nu este clar de unde din puzderia de magazine trebuia să luăm lumină.
12 ore și jumătate a ținut zborul din Istanbul la Denpasar, într-un avion plin ochi. În timpul ăsta am citit o jumătate din cartea pe care am luat-o cu mine și m-am plictisit grozav cu două filme care păreau ideale pentru cinemateca de avion: Absolution al lui Liam Neeson și The Wolfs cu George Clooney și Brad Pitt. Amândouă sunt din 2024 și sunt de evitat.
De 2 ore am avut nevoie ca să ajungem din Denpasar la resort-ul din Ubud, cu mașina. Pe o insulă năpădită de scutere, turiști (inclusiv români; în două zile aici am întâlnit mai mulți decât în două săptămâni în Maldive) și turiști-încurcă-lume-pe-scutere, unde 10 kilometri se parcurg în peste 20 de minute.
Iar diferența de fus orar față de România este de +5 ore.
Am găsit insula pregătindu-se de una dintre cele mai mari sărbători bianuale balineze: Galungan, care marchează victoria dharma-ei (binele din oameni, lucrurile ce trebuie făcute) asupra adharma-ei (răul din oameni, lucrurile ce nu trebuie făcute). E o zi în care spiritele celor morți se întorc la familiile lor, care trebuie să fie primitoare, să le aducă ofrande și să le închine rugăciuni. Semnul distinctiv al momentului este penjor-ul - prăjina din bambus decorată care împodobește porțile caselor din satele balineze.
Pre-ziua acestei sărbători este un fel de Ignat românesc, porcii localnici fiind sacrificați (și tranșați, unii chiar în fața porții, la stradă) pentru preparatele tradiționale.
Faptul că aici nu duc dorul cefei de porc de acasă poate fi unul dintre motivele abundenței de români de pe insulă.
Suksma = multumesc balinez
Vacanța plăcută!