Film – War Machine (2017)
Regia: David Michôd
Roluri principale: Brad Pitt, Anthony Michael Hall, Topher Grace, Anthony Hayes, Daniel Betts, John Maggaro, Emory Cohen
Apariţii fugitive: Ben Kingsley, Will Poulter, Meg Tilly, Tilda Swinton, Russell Crowe
Durata: 2h 2m
Dacă ai o senzaţie de déjà vu, nu te înşeli: e tot America, tot Netflix, tot War Machine. Doar că altfel. Şi parcă mai bun – mi-am zis după primele replici ale naratorului:
Ah, America. You beacon of composure and proportionate response, you bringer of calm and goodness to the world...
Ah, America… Lumină a calmului şi a reacţiilor echilibrate, aducătoare a liniştii şi a bunătăţii în lume…
O satiră bine scrisă se potriveşte la fix într-o perioadă când America se îndepărtează – cu măreţie, desigur – de toate cele de mai sus, pornind un conflict care să dezechilibreze şi mai mult o planetă aflată în derivă. Un război cu Iranul câştigat din cuvinte de Trump încă din primele ore, dar care – o lună mai târziu – se încăpăţânează să nu găsească o cale de ieşire. Iarăşi, orice senzaţie de déjà vu este îndreptăţită, dacă privirea vă alunecă puţin spre Rusia.
Filmul ne propune din primele minute soluţia pentru astfel de situaţii:
What do you do when the war you’re fighting just can’t possibly be won in any meaningful sense? Well, obviously, you sack the guy not winning it and you bring in some other guy.
Ce faci când războiul pe care îl duci pur şi simplu nu poate fi câştigat înt-un mod coerent? Păi, evident, îl dai afară pe cel care nu-l câştigă şi aduci pe altcineva.
Filmul a apărut în 2017, deci la începutul primului mandat Trump, când marele blond (roşcovan) nu era atât de belicos ca să i se potrivească raţionamentul de mai sus. Prin urmare, filmul îşi îndreaptă atenţia spre un alt moment istoric:
In 2009, that war was Afghanistan, and that other guy... was Glen.
În 2009, războiul acela era Afghanistan, iar tipul celălalt era… Glen.
Pentru un personaj cel puţin la fel de exagerat (colonelul Lockjaw), Sean Penn a câştigat Oscarul pentru cel mai bun rol secundar în One Battle After Another (2026). Nici atunci şi nici acum nu am găsit asemenea interpretare pe gustul meu. Oricât de simpatic ar fi Brad Pitt, generalul Glen McMahon este o figură de-a dreptul caricaturală – şi asta diluează ironia, transformând-o într-o parodie ieftină. Astfel, War Machine nu e chiar o satiră.
Din păcate, cu o singură secvenţă de confruntare armată, nu e nici peliculă de război. Şi nici măcar drama unui personaj învins de chiar sistemul pe care s-a luptat să-l susţină. Filmul oscilează de la una la alta, până le face ghiveci. Mai degrabă o colecţie dezarticulată de momente, decât un fir narativ coerent. War Machine e genul ăla de film de la care tot aştepţi să se pună pe o direcţie şi să se decidă ce vrea să fie – şi nu se întâmplă, ca şi cum Michôd şi Pitt nu se pot hotărî ce vor să transmită.
Pe undeva, e o idee interesantă: un film aproape la fel de confuz ca vremurile pe care le povesteşte şi oamenii care le trăiesc. Unele dintre cele mai reuşite scene ale filmului îl pun faţă în faţă pe generalul McMahon cu soldaţi americani neexperimentaţi şi derutaţi. Ei nu ştiu să deosebească simplii civili de duşmani, ofiţerul nu ştie să le spună altceva decât că războiul e pe sfârşite – ceea ce intră în contradicţie cu numărul tot mai mare de soldaţi din zonă.
A ieşit, însă, ceva destul de subţire. Distractiv, nu zic nu, peste media Netflix, dar totodată cu suficient loc pentru mai mult realism şi mai multă emoţie veritabilă.
P.S. Ăsta e Bob, alt general cu patru stele, chemat să-l înlocuiască pe Glen.
There are two types of generals in the American military. There are those who believe they can win in the face of all evidence to the contrary. And there are those who know they can’t. Unfortunately for the world, it’s the believers who climb to the top of the ladder. It’s guys like Glen who get given the keys to the castle.
Sunt două tipuri de generali în armata americană. Sunt cei care cred că pot câştiga împotriva tuturor dovezilor contrare. Şi sunt cei care ştiu că n-o pot face. Din păcate pentru lume, încrezătorii sunt cei care urcă pe scara ierarhică. Tipii ca Glen [şi ca Bob] sunt cei care care primesc cheile împărăţiei.