Film – War Machine (2026)

Regia: Patrick Hughes

Roluri principale: Alan Ritchson, Stephan James, Blake Richardson, Keiynan Lonsdale, Esai Morales, Dennis Quaid

Durata: 1h 46m

---

După aproape 40 de ani de când Hollywood-ul a născocit un extraterestru monstruos, sofisticat şi letal – oferindu-i astfel Predator-ului un loc în cultura pop cinematografică –, Netflix a făcut acelaşi film cu un robot ucigaş. Atât doar că hardughia pe două picioare care vânează un pluton de US Rangers în 2026 (prin munţii din Colorado, filmaţi în Australia) e de-a dreptul rudimentară, până şi după standardele din 1987, când se năştea strămoşul amintit mai sus. Chiar şi protagonistul filmului, interpretat de Alan Ritchson, o recunoaşte într-un final, asemănând maşinăria de luptă unui banal Humvee terestru: dacă-i înfunzi aerisirea, se supraîncălzeşte şi crapă.

Nevertheless, hodoroaga se dovedeşte eficientă în modul ei încăpăţânat şi lipsit de creativitate de a înţelege lumea pământeană: search cu lasere albastre and destroy când lumina se face roşie. Un modus operandi cât se poate de intuitiv, pentru a facilita interacţiunile intergalactice – într-un scenariu simplist, fără imaginaţie şi pe alocuri reciclat. Soldaţii coboară în rapel pe o stâncă tocmai când robotul apare deasupra lor, ca apoi să traverseze pe coardă un torent de munte – tocmai când robotul îşi face apariţia dintre copaci. Mai basic de-atât nu se putea.

Din fericire, natura spectaculoasă, cascadoriile reuşite (realizate în mare parte pe bune, fără dubluri) şi nişte efecte speciale decente reuşesc să compenseze întrucâtva. În plus, Ritchson este într-o formă bună drept veteranul bântuit de fantomele trecutului (una dintre ele fiind fratele său, un Jai Courtney care face din nou – a câta oară? – pe prostănacul de serviciu). Forţat să conducă în circumstanţe teribile, personajul lui Ritchson beneficiază de un arc narativ mai puternic decât... de fapt, cred că este singurul care evoluează în vreun fel din tot filmul. Trupa sa de soldaţi anonimi e acolo doar ca să iasă la numărătoarea de trupuri ciuruite, aruncate-n aer şi dezmembrate. Iarăşi, nimic din ce n-am mai văzut în filme de genul.

Am tot sperat că regizorul Patrick Hughes are vreun as în mânecă, vreun twist care să-mi trezească interesul pentru o continuare. La o adică, Netflix a avut idei de franciză mult mai proaste de-atât (vezi The Old Guard 2)... Dar nu, finalul exploziv este cât se poate de previzibil (Predator, remember?), după care eşuează într-un discurs gung-ho, America!, cu soldaţi alergând în slow motion fluturând arme şi căşti – ca în orice anunţ de incorporare care se respectă. Nu e chiar cea mai emoţionantă încheiere, nu cu ICE luând proporţii de organizaţie paramilitară şi, mai ales, nu cu războiul nou-nouţ deschis de Trump în Iran.

All in all, un film mediocru-anonim-de-duzină, în stilul binecunoscut al Netflix, care nu mai miră pe nimeni.

P.S. Recunosc, totuşi, că-mi place titlu echivoc, filmul construindu-se pe două war machines: robotul ucigaş şi soldatul determinat al lui Ritchson.

Făcându-mi research-ul obişnuit când scriu despre un film, am aflat că Netflix are şi o a treia war machine: un film cu titlu identic şi cu Brad Pitt cap de afiş. Deci ştiu despre ce va fi următoarea cronică (şi nu mă aştept să fie ceva prea strălucit).