Film - The Equalizer 3 (2023)
Regia: Antoine Fuqua
Roluri principale: Denzel Washington, Dakota Fanning, Eugenio Mastrandrea, Remo Girone, Andrea Scarduzio
Durata: 1h 49m
Sunt unii bunici — Tom Cruise (60+), Liam Neeson (70+), Harisson Ford (80+) — cărora n-ai ce să le faci: viaţa de bătrânei liniştiţi nu este pentru ei. Deţin a special set of skills, după cum povesteşte Bryan Mills, personajul lui Neeson din Taken (2008), care pur şi simplu nu pot fi lăsate în uitare… În acest club al pensionarilor activi a intrat de curând şi Denzel Washington, care la 67 de ani încă le face zilele amare celor care îşi asupresc semenii. Într-un alt secol i s-ar fi spus Robin Hood — în zilele noastre i se zice The Equalizer.
La aproape zece ani de la primul film din serie, duetul Antoine Fuqua/Denzel Washington ne spune că al treilea capitol este şi ultimul care încheie trilogia. N-ar fi rău, întrucât magia pare să se fi consumat odată cu primul Equalizer (2014).
Asta nu înseamnă că al treilea Equalizer este un film rău. Mai reuşit decât predecesorul său direct din 2018, acest Equalizer lasă totuşi în urma sa a bag of mixed feelings, cum ar spune românul, care-l împiedică să se ridice la înălţimea primei producţii.
Filmul începe în forţă, cu o vilă în mijlocul unei podgorii siciliene năclăită de sânge şi presărată cu oameni morţi, ajunşi aşa în moduri dintre cele mai brutale. Într-o pivniţă, Robert McCall (Denzel Washington) le explică celor trei indivizi care aparent îl ţin prizonier că totul se va sfârşi în nouă secunde, bărbaţii desigur că nu înţeleg — şi mor, iarăşi violent, fără să înţeleagă prea bine ce li s-a întâmplat. O poveste specialitatea casei, în deschiderea unui blockbuster fără îndoială intens.
Ba deloc.
Filmul şi protagonistul său se retrag într-un colţ de lume pitoresc, în orăşelul italian Atrani (preluând pseudonimul Altamonte în film) de pe coasta Amalfi. McCall este cucerit de serenitatea locului, de ritmul liniştit al vieţii, de oamenii zâmbitori şi primitori şi începe să simtă că acolo îşi poate găsi pacea. Filmul are oportunitatea de a explora zbuciumul interior al eroului său, care nu poate spune despre el dacă este un om bun sau rău, dar nu o face, rămânând la nivelul unui clip de promovare turistică. Noroc cu Mafia italiană, ale cărei planuri pentru Altamonte contrastează puternic cu viaţa idilică a orăşenilor, trezindu-l astfel din amorţeală pe McCall, care se simte obligat să intervină pentru siguranţa noilor săi prieteni.
Pentru paşnicii locuitori din Altamonte, “gorilele” Mafiei sunt un coşmar, dar McCall îi elimină pe inamicii săi de conjunctură cu o lejeritate care subminează filmul, lăsându-l fără miză — şi fără scene de acţiune spectaculoase. Confruntările sunt statice, nesolicitante fizic şi lipsite de aplomb, întrucât McCall nu e niciodată într-un pericol real. Singurul care reuşeşte să fie cât de cât o ameninţare este copilul care-l împuşcă pe la spate, odată sfârşit carnagiul din vila siciliană.
Acesta este firul narativ principal. Există şi unul secundar, cu o agentă CIA (Dakota Fanning) gravitând în jurul lui McCall, fără niciun impact asupra acţiunii. Singurul ei aport concret pare a fi acela de a lega cu un fir foarte subţire filmele din trilogie între ele (altfel, fiecare Equalizer funcţionează fără probleme ca un stand-alone) şi de a primi moştenirea lui McCall, agenda lui cu nume şi secrete — în eventualitatea unei continuări… care nu şi-ar avea rostul.
Una peste alta, The Equalizer 3 nu e un film rău. E doar mult mai liniştit decât m-aş fi aşteptat, se simte pe alocuri ca un film indie, iar zâmbetul lui Denzel Washington pe fundalul spectaculos al coastei Amalfi te face să simţi că mai există încă speranţă pe lume.