Film - The Agency (2024)

Miniserie Paramount+ cu zece episoade (deocamdată)

Martian (Michael Fassbender) operează sub acoperire timp de șase luni în Sudan. Este retras din teren, dar nu reușește să o uite pe Sami (Jodie Turner-Smith) — pe care soarta i-o readuce în cale la Londra. Să fie acesta semnul unei iubiri mai presus de orice opreliști, sau există un motiv ascuns în spatele acestei reîntâlniri?

Prins într-un joc de-a v-ați ascunselea cu amorezați, Martian mai trebuie s-o evalueze și pe Danny (Saura Lightfoot-Leon), care, sub supravegherea lui Naomi (Katherine Waterstone) — versiunea CIA de înger păzitor — trebuie să se infiltreze în programul nuclear iranian.

Colac peste pupăză, Martian trebuie să-i ajute și pe Bosko (Richard Gere) și Ogletree (Jeffrey Wright), mahării ramurii londoneze a CIA, să recupereze un alt agent infiltrat, pe cale să ajungă în mâinile rușilor în plin război în Ucraina.

Așadar o miniserie despre agenți secreți, iubirile lor și mai secrete, viețile lor și mai și mai secrete — și grijile lor de trei ori mai secrete. Un remake al serialului francez Le bureau des légendes, greu de ignorat cu așa o distribuție, la care se mai adaugă Dominic West într-un rol micuț, plus George Clooney în spatele camerei, ca producător executiv.

Și mi-a plăcut. S-a dovedit suficient de ușurel cât să-mi țină companie pe aeroport și în avion, într-o nouă navetă Iași-București — și îndeajuns de captivant ca să-l termin într-o sesiune de binge watching imediat ce am revenit acasă. Fassbender este mult mai vulnerabil și mai credibil decât în The Killer (2023), carisma lui Richard Gere nu pare că-l va părăsi vreodată, Jeffrey Wright aduce gravitasul de odinioară din Westworld… și n-am găsit nimic woke. Într-o familie ruptă de divorț, cu un tată cu cine-știe-câte identități, fiica lui Martian și-o trage cu-n tânăr de vârsta ei, iar cuplul sexual bicolor dintre Martian și Sami servește pe deplin intrigii.

Însă punctul forte al poveștii mi s-au părut femeile. Jodie Turner-Smith este o încântare cu ținutele ei viu colorate (dar și fără haine pe ea), în ochii imenși ai Katherinei Waterstone joacă un univers de emoții mute, iar Harriet Sansom Harris (în rolul unui evaluator psihologic) are același zâmbet creepy ca în oricare alt film în care am văzut-o. La categoria tineret-speranțe, odată cu Saura Lightfoot-Leon, spectatorul descoperă diferența dintre cât de cool sună să fii spion și cât de brutală poate deveni această viață dublă, uneori triplă.

Seria se poate încheia aici, după numai zece episoade. Înțeleg că a fost deja reînnoită pentru un al doilea sezon — se întrezăresc deja câteva direcții în care povestea poate merge — așa că nu pot decât să mă bucur.