Fără direcție

O poveste anti-povești

Cei de la Queen se întreabă într-o piesă de-a lor: Who wants to live forever? Cine vrea să trăiască veșnic?

Un răspuns ar fi: Bella Swan, din saga Amurg.

Un alt răspuns ar fi: multă lume — și din cele mai vechi timpuri.

Pentru că așezările umane au apărut cu precădere în preajma apelor, apa a devenit simbolul vieții. Dar apa obișnuită naște viață obișnuită. Viața fără sfârșit are nevoie de o apă specială — așa că i s-a spus Apa Vie.

Practici oamenii din vechime: Apă Vie pentru nemurire — iar pentru toate celelalte exista Mastercard piatra filozofală.

Credința în Apa Vie s-a transmis la o grămadă de popoare — după cum reiese din basmele acestora —, inclusiv la români. Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, anyone?

Atât doar că nu prea se știa unde se găsește Apa Vie, sau cum, sub ce formă se poate afla ea. Abia foarte târziu, în 1965, creatorul Dunei, Frank Herbert (a nu se confunda cu Mântuitorul Dunei sau Împăratul-Zeu al Dunei), a oferit detalii despre Apa Vie de pe planeta deșertică Arrakis, substanța obținută sacrificând un pui de vierme de nisip (a se vedea filmul cu instrucțiuni pentru obținerea și folosirea substanței)… Până la Herbert, însă, împărații și regii (atunci, ca și acum, doar oamenii cu putere se lăcomeau la așa ceva) porunceau să li se aducă Apă Vie într-o manieră foarte vagă:

— Du-te acolo, nu știu unde, și adu-mi aia, nu știu ce!… Că de nu, unde-ți stau picioarele, acolo îți va sta și capul! (măcar când proferau amenințări erau mai preciși).

Atitudinea asta, de pramatie răsfățată care bate din picior și cere, fără o direcție precisă, fără a ști exact ce, se întâlnește în multe dintre basmele românilor, care s-au transmis și au influențat generație după generație. La 1900, Caragiale a preluat și a transpus conceptul în Dl Goe — iar astăzi se vede în nonșalanța cu care politicienii vor o grămadă de lucruri de la ceilalți, fără să le pese dacă și cât de greu se pot obține.

Mă întreb dacă nu cumva cheia actuală a descifrării lui Harap Alb…

• un basm care mi-a bântuit copilăria, nu prin lectura în sine, ci prin cantitatea uriașă de coli de hârtie necesare pentru a cuprinde exhaustivele analize pe care “profa” le turna peste noi. Fiecare motiv literar, fiecare pod trecut de eroul poveștii, fiecare personaj adjuvant întâlnit de acesta și fiecare spân erau disecate până-și pierdeau complet din magie

…este asta: nu-i nevoie să te-agiți ca să-ți iasă un lucru bine, atât timp cât ai și știi la cine să apelezi. În notă modernă, interpretarea s-ar putea face pe două direcții divergente:

• Networking: mai important decât să știi cum să rezolvi o problemă este să știi cine ar putea face asta pentru tine.

• Taking things for granted: nu trebuie să-ți bați capul, nu trebuie să muncești pentru că mereu va fi o rubedenie/cunoștință care să te tragă după ea, să-ți găsească un loc unde trebuie.

Dacă prima direcție presupune un efort social de a dobândi contactele și conexiunile care trebuie, a doua direcție n-are nimic provocator — doar stai și aștepți să primești pentru că ți se cuvine by default. Iar genul acesta de inacțiune mi se pare periculoasă, cu atât mai mult cu cât este atitudinea a tot mai mulți semeni de-ai noștri.

Și fiindcă veni vorba de inacțiune, o altă tară a poporului român — și proba unei lipse de reacție fatală — cred că este Miorița.

Dincolo de măiestria certă cu care este zugrăvit cadrul pastoral românesc, resemnarea omului în fața unei morți deopotrivă prematură și previzibilă — deci posibil a fi evitată — mi se pare absurdă. Îmi pare că îndeamnă la pasivitate, inerție și lipsă de inițiativă, trăsături din păcate foarte ușor observabile la tot mai mulți dintre românii prezentului (iar pandemia de Covid le-a pus și mai mult în lumină).

Fatalismul Mioriței îmi pare o piatră ce atârnă extrem de greu de gâtul românilor. Până când nu vom scăpa de ea, până când nu vom păși afară din întunericul din urma lui Harap Alb, ne merităm soarta de a tânji spre civilizație, dar fără a ne strădui s-o și atingem.