Election nation: Națiunea- oximoron
Oximoron: Figură de stil care exprimă o ironie subtilă sau un adevăr usturător sub forma asocierii paradoxale a doi termeni incongruenți și aparent incompatibili (conform DEX).
Weekend-ul ăsta a fost cu mărțișoare, cu aniversare de blog, cu Formula 1 (startul unui nou sezon, în Bahrain, dominat spre “marea surprindere” a tuturor de piloții Red Bull, clasați pe primele două locuri) și cu Dune 2 în cinematografe — unde sper să ajung și eu peste vreo săptămână.
Prin urmare, e ușor de trecut cu vederea că niște oameni și-au făcut cadou de Mărțișor nișt alegeri. Fix în Iran.
Astfel că întrebarea se pune firesc:
Pe cine interesează, într-o dimineață somnoroasă de duminică, că au fost alegeri în Iran?
Mai pe nimeni, ca să fiu sincer. Dar mi se pare o curiozitate a Campionatului Mondial Electoral 2024: alegeri în Iran — un oximoron veritabil. Se știe doar că Iranul este un reper al democrației, alături de Rusia, China și Coreea de Nord + suita de alte țărișoare unde se moare după cheful unor demenți egocentrici.
În plus, e foarte ușor să scrii despre un asemenea exercițiu (experiment?) electoral. Caragiale a spus tot ce trebuie să știm încă de-acum două secole:
[…] să se revizuiască, primesc!
Dar să nu se schimbe nimica!
Ion Luca Caragiale, O scrisoare pierdută, 1884
Drept dovadă, estimările oficiale plasează în fruntea cursei pentru cele 88 de locuri din Adunarea Experților — grupul de învățați islamiști (radicali?) care-l vor desemna pe Conducătorul Suprem — pe doi ultraconservatori.
Cu alte cuvinte, o nouă primăvară, aceeași dramă a libertății, pe fondul unei religii răstălmăcite până la absurd.
Atunci când religia și statul se confundă, libertatea dispare iremediabil; în schimb, când se mențin separate, religia tinde treptat și inevitabil să se democratizeze, iar asta înseamnă că fiecare biserică învață să coexiste cu alte biserici și cu alte modalități de a crede și îi tolerează pe agnostici și pe atei. Acest proces de secularizare a făcut posibilă democrația.
Spre deosebire de creștinism, islamul nu a experimentat-o din plin, doar incipient și trecător — și acesta este unul dintre motivele pentru care cultura libertății întâmpină atâtea dificultăți în a prinde rădăcini în țările islamice, acolo unde statul e perceput nu ca o contrapondere la credință, ci ca un slujitor al ei și, adeseori, ca sabia ei pustiitoare. Într-o societate unde legea e Șaria, libertatea și drepturile individuale dispar așa cum dispăreau în închisorile Inchiziției.